Mircea Radu IACOBAN

Cercetătorii de la Chişinău încep să dea la iveală realităţi crunte, de decenii ascunse sub obroc; vom răsfoi, în rubricile viitoare, câteva dintre aceste extrem de interesante culegeri de documente. În avant-premieră, îl însoţim pe ziaristul  Boris Belenki, care, mai demult, a încercat să răspundă la întrebarea „Şi poeţii se împuşcă, nu-i aşa?” Întrebare cu caracter pur retoric, câtă vreme, în epoca stalinistă, scriitori importanţi au sfârşit, se zice, asasinaţi. N-au făcut excepţie nici Gorki, nici Esenin, nici Maiakovski, despre care o glumă macabră spune să ar fi strigat, înainte de „sinucidere”, „Nu trageţi, tovarăşi!” Spre a răspunde cum se cuvine exemplului şi îndemnului Moskovei, fiecare republică unională se cuvenea să descopere şi să lichideze trădători, spioni, deviaţionişti din rândul oamenilor de cultură. Copleşitoare sunt documentele făcute publice în „cazul” Nistor Cabac, tânăr scriitor moldovean, împuşcat de NKVD la vârsta de 24 de ani.

Pentru orice om cu judecată normală şi logică sănătoasă, modul în care a fost „instrumentat” cazul Cabac aduce mai degrabă a asasinat comis cu premeditare decât a demers întreprins în spiritul legii! Dar să vedem ce spun documentele. Lupta de clasă „ascuţindu-se” continuu (teză atât de dragă lui Stalin!), trebuiau căutaţi şi demascaţi „vinovaţi” care să confirme ideea fixă a „tătucului”. Conferinţele de partid, Comsomol, sindicate etc. urmau să contureze cadrul general al demascării „trădătorilor”, după care intra în scenă NKVD-ul. Iată un fragment din raportul prezentat de prim-secretarul Comsomolului la Conferinţa regională Tiraspol (1937): „Grupul puţin numeros al trădătorilor de ţară nu s-a bucurat de sprijin în rândul maselor şi, de aceea, îşi caută adepţi doar printre elementele declasate şi instabile în plan politic; noi i-am măturat din calea noastră, i-am scos din toate scorburile şi vizuinile lor murdare. La revista „Scânteia leninistă” a lucrat până nu de mult Cabac, care era în relaţii strânse cu naţionaliştii burghezi.” Atât şi nimic mai mult: acesta a fost începutul.

 Odată arătat cu degetul de cutare şef politic, căruia nimeni nu-i cerea să probeze cele afirmate, nu-ţi rămânea decât împăcarea cu gândul că... toţi suntem datori c-o moarte! La sfârşitul Conferinţei, Cabac nu mai era o tânără speranţă scriitoricească, ci un odios duşman al poporului: fusese exclus din Comsomol şi asta era destul. După Conferinţă, Cabac a trecut pe la editură, să se intereseze care-i stadiul volumului său de versuri. Redactorii nu i-au răspuns la bună ziua, cei mai mulţi grăbindu-se să iasă din încăperea în care ar fi fost nevoiţi să respire acelaşi aer cu un duşman al poporului. În vremea asta, NKVD-ul alcătuia întâiul act ce urma să inaugureze dosarul Cabac: „Eu, locotenentul inferior de Securitate Kiriuşin, şeful Sectorului 3 al DSS al NKVD al RSSM, analizând materialul privind învinuirea cetăţeanului Cabac Nistor, de profesie scriitor, în săvârşirea crimelor prevăzute în art. 54-1/a al Codului Penal al URSS, exprimate prin faptul că el realiza acte de spionaj în favoarea unei ţări străine, în baza celor expuse şi pornind de la art. 143, 145 şi 156 ale Codului Penal al URSS, hotărăsc: a accepta ca metodă de curmare a eschivării de la anchetare şi judecată pentru inculpatul Cabac, deţinerea sub strajă.”

Procurorul se serviciu, Colodâi, n-a întrebat de unde şi până unde a apărut învinuirea de... spionaj, pe ce se bazează aceasta şi în ce a constat „eschivarea de la anchetă şi judecată”; simplu, a ratificat hotărârea locotenentului inferior Kiriuşin. Doar o mai făcuse până atunci de atâtea ori! A urmat percheziţia (al cărui unic trofeu l-a constituit o ilustrată scrisă cu litere latine), arestarea şi... o lungă şi nesfârşită tăcere. O lună întreagă a trecut în întuneric, fără ca pe Cabac să-l interogheze cineva. Reiau istorisirea în tableta viitoare.