Ce cuprinde Canonul cel Mare (II)

Şi am ajuns la cuprinsul Marelui Canon. Nu este nimic mai mult decât un cântec de lebădă, un plânset înainte de moarte, un monolog de jale.

Poetul se găseşte la sfârşitul vieţii sale. Simte că zilele lui sunt puţine, viaţa lui a trecut. Meditează la moarte şi la judecata dreptului Judecător, care-l aşteaptă. Vine să facă o retrospecţie, o trecere în revistă a duhului lumii.

Se aşează ca să discute cu sufletul său. Însă darea de seamă nu este încurajatoare. Lanţul cel greu al păcatului îl strânge. Conştiinţa îl verifică. Şi poetul plânge mereu pentru prăpastia faptelor sale rele. În plânsul acesta se ia la ceartă cu retrospecţia din Sfânta Scriptură.

Însă legătura plânsetului cu Scriptura este foarte naturală. Ca om al lui Dumnezeu, poetul deschide cartea lui Dumnezeu ca să îşi evalueze destinul său. Cercetează unul câte unul modelele sfintei cărţi.

Rezultatul comparaţiei este de fiecare dată groaznic şi cauză a noilor bocete. A imitat toate faptele rele ale tuturor personajelor istoriei sfinte, însă nu şi faptele cele bune ale sfinţilor.

Nu îi rămâne decât pocăinţa, zdrobirea şi refugiul în mila lui Dumnezeu. Şi aici deschide perspectiva optimistă a poetului.

A găsit pocăinţa la uşa Paradisului. Nu are ca să prezinte fructele pocăinţei; oferă însă lui Dumnezeu inima sa zdrobită şi sărăcia duhului său.

Modelele biblice: a lui David, a vameşului, a desfrânatei şi al tâlharului îl încurajează. Judecătorul se va milostivi şi de acesta, care a păcătuit mai mult decât toţi oamenii.

Strofe ale Canonului

Voi cita un şir de douăsprezece tropare. Din fiecare cântare vom lua primul tropar. Cântarea a doua şi a treia au câte două irmoase şi vom lua câte un tropar din fiecare. La sfârşit, voi cita irmosul cântării a noua „Naşterea zămislirii…”. Este o mică mostră din Marele Canon. Le voi cita pe toate împreună ca să se arate, pe de o parte monotonia respectivă, dar şi unitatea muzicală a canonului, însă şi diversitatea corespunzătoare, care creează variaţiunile irmoaselor fiecărei cântări.

Cântarea întâi: „Ajutor şi acoperitor S-a făcut mie spre mântuire. Acesta este Dumnezeul meu şi-L voi slăvi pe El; Dumnezeul părintelui meu şi-L voi înălţa pe El, căci cu slavă S-a preaslăvit”.

Cântarea a doua: „Ia aminte, Cerule, şi voi grăi; şi voi lăuda pe Hristos, Care a venit din Fecioara cu trup”; „Vedeţi, vedeţi! că Eu sunt Dumnezeu, Care am plouat mană, şi apă din piatră am izvorât de demult, în pustie, poporului Meu, cu singura dreaptă şi cu tăria Mea”.

Cântarea a treia: „Foc de la Domnul plouând, oarecând, a ars Domnul de demult pământul sodomenilor”; „Izvor de viaţă Te-am câştigat pe Tine, surpătorul morţii, şi strig Ţie din inima mea mai înainte de sfârşit: Greşit-am! Milostiveşte-Te şi mă mântuieşte”.

Cântarea a patra: „Lucrurile Tale nu le trece cu vederea, zidirea Ta nu o părăsi, Drepte Judecătorule; că de am şi păcătuit eu însumi ca un om, şi mai mult decât tot omul, Iubitorule de oameni, dar ai putere ca un Domn al tuturor a ierta păcatele”.

Cântarea a cincea: „În noapte viaţa mea mi-am petrecut pururea; ca întuneric s-a făcut mie şi negura adânca noaptea păcatului; ci ca pe un fiu al zilei arată-mă pe mine, Mântuitorule”.

Cântarea a şasea: „Lacrimi din ochii mei, Mântuitorule, şi suspinuri din adânc curat aduc Ţie, strigând inima mea: Dumnezeule, păcătuit-am Ţie, milostiveşte-Te spre mine”.

Cântarea a şaptea: „Păcătuit-am, greşit-am şi am călcat porunca Ta; că întru păcate am fost zămislit, şi am adăugat rănilor mele rană. Ci Tu mă miluieşte, ca un îndurat, Dumnezeul părinţilor”.

Cântarea a opta: „Miluieşte-mă pe mine cel ce am păcătuit, Mântuitorule, ridică-mi mintea mea spre întoarcere. Primeşte-mă pe mine cel ce mă pocăiesc; miluieşte-mă pe mine cel ce strig: Greşit-am Ţie, mântuieşte-mă; nelegiuit-am, miluieşte-mă”.

Cântarea a noua: „Mintea s-a rănit, trupul s-a trândăvit, duhul boleşte; cuvântul a slăbit, viaţa s-a omorât, sfârşitul este lângă uşi. Pentru aceasta, ticălosul meu suflet, ce vei face când va veni Judecătorul să cerceteze ale tale?”; „Naşterea zămislirii celei fără de sămânţă este netâlcuită; rodul Maicii celei fără de bărbat este nestricat; că naşterea lui Dumnezeu înnoieşte firile. Pentru aceasta pe tine toate neamurile, ca pe o maică mireasă a lui Dumnezeu, cu dreapta credinţă te mărim”.

Canonul cel Mare - trăire cutremurătoare

În cadrul perioadei de smerenie a Marelui Post, Marele Canon „plinul evlaviei” oferă o trăire cutremurătoare.

Pătrunde în gura credinciosului ca sunet, ca deşteptare, ca [un] cutremur de sculare.

Ca o repulsie la sufletul său adormit şi extenuat. Canonul recapitulează preludiul minunat al condacului lui Roman Melodul, care se cântă împreună cu Marele Canon: „Suflete al meu, suflete al meu, scoală! Pentru ce dormi? Sfârşitul se apropie şi vei să te tulburi. Deşteaptă-te dar, să se milostivească spre tine Hristos Dumnezeu, Cel ce este pretutindeni, şi toate le plineşte”.

(traducere din neo-greacă de Alexandru PRELIPCEAN, după: Ioannis Fountoulis, „Megas Kanon”, în: Logiki Latreia, Patriarhon Idrima Paterikon Meleton, Tesalonic, 1971, pp. 55-62)