Credinţa - virtute şi luptă

Marcu 9:17-31 „Şi I-a răspuns Lui unul din mulţime: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Iar El, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Şi văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl lui: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele. Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, şi el s-a sculat în picioare. Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia”. 

Duminică îl sărbătorim pe Sfântul Ioan, scriitorul Scării, aşadar a „scării”, pe care, dacă cineva urcă, ajunge la Dumnezeu. Scara lui Ioan are atâtea trepte cât au fost şi anii lui Hristos. Prima treaptă este renunţarea de bună-voie faţă de această lume. Aceasta este desigur Biserica. Biserica nu impune nimic, dar când cineva iubeşte pe Hristos, le lasă pe toate sau le pune pe al doilea plan.Punctul culminant al acestei Scări este [exprimarea] a trei virtuţi teologice: credinţa, iubirea şi nădejdea. Atunci omul devine mai inspirat de Dumnezeu: când crede, când iubeşte şi când nădăjduieşte. Sfântul Ioan a făcut o mare luptă să învingă ale sale, să învingă răul şi omul cel vechi, să învingă pe Satana, despre a cărui acţiune se referă Sfânta Evanghelie de astăzi.

Greu lucru este credinţa

După Schimbarea la faţă a Sa, pe muntele Taborului, Iisus şi ucenicii Săi au coborât la poalele muntelui, unde au întâlnit pe bolnavii şi pe sărmanii pământului.

Un părinte a purtat pe fiul său, care era demonizat. Tânărul suferea. Tatăl nu a putut să găsească nicăieri ajutor şi vindecare. A cerut ajutor de la Apostoli, însă aceştia nu au putut [să-l ajute], iar mai apoi i-a spus lui Iisus însuşi. Hristos s-a adresat Apostolilor şi celorlalţi, şi le-a spus că sunt „neam necredincios şi păcătos. Atâtea aţi văzut şi nu puteţi să vă încredinţaţi Mie?”. Greu lucru este credinţa, pentru aceasta are şi valoare, pentru aceasta este şi mare virtute, pentru aceasta este şi dar dumnezeiesc, luptă şi silinţă.

„Dacă crezi, Eu pe toate pot să le fac”

Iisus a cerut să aducă copilul în faţa Sa. L-a întrebat pe tatăl [copilului] de când suferă. „De când era copilaş, a răspuns, şi Satana îl aruncă altădată în foc şi altădată în apă, ca să-l distrugă”. Acesta este Satana. Ne defăimează, ne distruge, ne duce la pieire ca să-l amărască pe Dumnezeu şi ca să nu existăm nici noi.

Iisus a întrebat pe tată: „Crezi că pot să o fac?”. „Cred” spune, „Doamne, ajută necredinţei mele”. Aşa sunt cei mai mulţi oameni. Dacă nu necredincioşi, puţini credincioşi sigur. Şi Iisus îi spune: „Dacă crezi, Eu pe toate pot să le fac”. A adus copilul în faţă şi Iisus a cerut duhului celui rău să iasă.

Rugăciunea este relaţie, este împărtăşire cu Dumnezeu

Trebuie să ştim că nu există două puteri. Există Sfânta atotputernicie, binele absolut, Dumnezeu, Iubitorul de oameni. Răul este limitat. Are început şi sfârşit. Diavolul nu este dumnezeire. A vrut să fie Dumnezeu. Se supune lui Dumnezeu, se supune Atotputerniciei.

După porunca lui Hristos ca duhul cel rău să iasă, copilul s-a zbuciumat, a rămas mai apoi ca mort, căci duhul cel rău ieşise. Atunci Iisus l-a luat de mână şi l-a ridicat pe tânăr care era vindecat acum şi l-a oferit tatălui său. Şi astăzi tineretul nostru, care se zbate în toate chinurile, numai de la Hristos poate să se ridice. Aceasta este nădejdea noastră.

Apostolii l-au întrebat pe Iisus, de ce aceştia nu au putut să vindece. Şi le-a spus lor [Iisus]: „Acest neam de diavoli – există diferenţe deja de demoni şi de tagmă – iese numai cu rugăciune şi cu post”. Aceasta pe care o face şi Biserica şi marele Post, fiindcă rugăciunea este relaţie, este împărtăşire cu Dumnezeu şi [diavolul] în faţa lui Dumnezeu nu poate să facă nimic.

Iisus a învins, învinge şi totdeauna va învinge

De altfel, Sfântul Ioan pe care astăzi îl sărbătorim, a spus că prin rugăciune şi prin numele lui Iisus duşmanul se biciuieşte, adică Satana. Şi postul înseamnă că preferăm pe Hristos mai mult decât pântecele nostru. Fiindcă altfel, rămâne în vigoare ceea ce spuneau cei din vechime: „Pofta pântecelui subţiază agerimea minţii”.

Iisus însă, face o nouă vestire a patimilor Sale. I-a pregătit şi le-a spus: „Voi suferi aceasta şi aceasta, dar voi învinge”. Şi astăzi, diferiţii duşmani ai lui Iisus, cei văzuţi şi cei nevăzuţi, încearcă să se impună, dar un lucru să-l ştie, şi aceştia şi noi: că Iisus a învins, învinge şi totdeauna va învinge.

[traducere din neo-greacă de Alexandru PRELIPCEAN, după: Arhim. Ananias Koustenis, To kirigma tis Kiriakis, tom. A: Triodio-Pentakostario, Ekd. Akti, Leukosia, 2009, pp. 78-82, predica: „Areti kai agonas i pisti”. Menţionăm că ideile pasajelor sunt inserate de traducător]