Zilele trecute am văzut un text care prezenta diferite definiţii ale speranţei, cea despre care se spune că moare ultima. M-am minunat cât de numeroase erau. De fapt explicaţia e simplă, fiecare dintre noi păstrează cu încăpăţânare acest bob miraculos, ascuns cu grijă în adâncul sufletului, ca o sămânţă care rodeşte sau nu, după calitatea pământului pe care a căzut. „A renunţa la speranţă înseamnă a renunţa nu numai la prezent, ci şi la viitor”, spune celebra scriitoare Pearl S. Buck. Gabriel Laub compară speranţa cu un Don Quijote de-a-ndoaselea, care declară că duşmanii înarmaţi până în dinţi sunt mori de vânt şi nu invers. După Karl Jaspers, pierderea speranţei înseamnă deja acceptarea înfrângerii. Până şi Nietzsche, pesimistul, mizantropul prin excelenţă, vorbeşte despre speranţă.
Şi noi? Ne recunoaştem în toate aceste definiţii date de alţii? Nu cumva sunt şi ale noastre? Nu cumva, pesimişti şi mizantropi, ne pierdem pentru o clipă speranţa pentru a o redobândi apoi, ca pe o pasăre Phoenix care renaşte din propria cenuşă? Ne rămâne în cel mai adânc întuneric al lipsei de perspective o pâlpâire slabă care poate să se preschimbe apoi în vâlvătaie?
Din păcate uităm prea des că ni s-a dat într-adevăr temeiul să nădăjduim. Că dincolo de toate mizeriile, bucuriile, îngrijorările, aroganţa noastră, avem o posibilitate definitivă de a privi dincolo de efemerul vieţii, de a privi într-un departe, care nu cunoaşte limite. Uităm prea des că nu se sfârşeşte totul cu micile noastre mari mizerii, că am primit promisiunea de a trăi în veşnicie, promisiune concretizată în fapte reale, pe care istoria le confirmă. Că suntem scoşi de sub stăpânirea morţii pe care omul şi-a atras-o singur cu necugetarea lui.
Această promisiune, care ni se acordă prin Întruparea Sa, se împlineşte prin Naşterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria. Naşterea ei este primul pas spre iertarea pe care o putem dobândi. Prin ea avem garanţia că nu se sfârşeşte totul într-un nimic întristător, concretizat prin vremelnicia vieţii de aici. Ea este speranţa reală, pe care n-o putem uita, care trece peste toate celelalte fapte ale vieţii noastre. Prin Maica Domnului avem ferm promisiunea mântuirii, Întruparea realizându-se prin fiinţa Fecioarei care Îi dăruieşte trup. În felul acesta se răscumpără păcatul femeii prin care a venit odinioară ispitirea şi alungarea din rai. Iar, pe cruce, Iisus se adresează atât discipolului iubit, încredinţându-i-o pe maica Sa, cât şi maicii Sale: „Femeie, iată fiul tău”. „Speranţa înseamnă a aştepta binele, posibilitatea binelui e veşnicia”, spune Kierkegaard. Poate că certitudinea unei vieţi în veşnicie ar fi definiţia cea mai potrivită pentru speranţă.
Prin orgoliu oamenii au căzut în păcat, socotind că pot deveni ca Dumnezeu, dar, aşa cum crede Karl Rahner, în constituţia spirituală a omului a rămas înscrisă aspiraţia, trebuinţa prezenţei Sale în lume. El S-a făcut om, întrupându-Se din Fecioara Maria, născut „după omenitate din Fecioara Maria, Unul şi Acelaşi cu ipostasul dumnezeiesc născut din Tatăl înainte de veci” (D. Stăniloae Dogmatica II, conform Simbolului Niceo-Constantinopolitan preluat de Sinodul al IV Ecumenic). „Prin naşterea din Fecioara Maria, prin întâlnirea firii dumnezeieşti cu firea omenească, Fiul lui Dumnezeu S-a unit cu umanitatea, venind în apropiere maximă de noi.” (id.)
„Profunda raţiune a Întrupării nu vine din partea omului, ci de la Dumnezeu, de la dorinţa Sa de a deveni Om şi de a face din umanitate o teofanie, locul iubit al prezenţei Sale”, spune Michel Evdochimov în cartea sa „Sacrement de l’amour”.
Astfel, Fecioara Maria a fost aleasă dintre toţi pământenii pentru a mijloci şi împlini această apropiere maximă a Fiului lui Dumnezeu de omenire. De aceea, naşterea ei, prezenţa ei ne-a deschis calea către izbăvirea din moartea definitivă, pe care omul şi-o agonisise singur, cu inconştienţa, cu orbirea lui. Este posibil un dar mai mare de speranţă, decât certitudinea că ni se deschide drumul către veşnicie? De aceea, sărbătorirea Naşterii Maicii Domnului este evenimentul care schimbă viaţa noastră dintr-o uscăciune fără speranţă într-o uşă deschisă spre viaţa eternă în Hristos.
Legenda Graalului spune că atunci când totul se prăbuşeşte, când totul pare sfârşit, când izvoarele seacă şi păsările nu mai cântă, când totul este înţepenit prin apropierea morţii, un tânăr cavaler sărac plecat să-l caute face să renască speranţa şi, iată, păsările încep să cânte, izvoarele să murmure, bătrânul rege se ridică de pe tronul unde zăcea în moarte. Omul trăieşte propriul miracol: „Izbucneşte în strigăte de bucurie, tu cel care n-ai cunoscut decât durerea”, spune proorocul Isaia. Iar Sfântul Grigore de Nyssa mărturiseşte că „puterea dumnezeiască este în stare de a dărui speranţa acolo unde nu mai e speranţă şi de a deschide un drum în mijlocul imposibilităţii.” (PG 44, 128 h)
De aceea, pentru creştini, speranţa nu moare niciodată. Şi dincolo de tot ceea ce e frumos în definiţiile prin care lumina alungă umbrele vieţii, garanţia ei o primim de fiecare dată când sărbătorim Naşterea Maicii Domnului. Ziua de 8 septembrie, cea în care avem certitudinea că veşnicia nu e o iluzie, e cea mai luminoasă şi mai profundă definiţie a speranţei.

(sursa: www.ziarullumina.ro, Lidia STĂNILOAE)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Sărbătoarea speranţei: „Sfânta Marie Mică”.

Comentarii