Intervalul de timp dintre Înălţarea lui Iisus la cer şi Rusalii este o perioadă ce se caracterizează printr-o absenţă fizică a lui Iisus şi dorinţa sau, mai bine zis, speranţa în venirea Mângâietorului, a Spiritului adevărului şi al înţelepciunii, a Duhului dătător de viaţă promis de Iisus înainte de a se înălţa la cer. Starea de incertitudine trebuie să fie întotdeauna un impuls spre rugăciune, o rugăciune care trebuie să facă să vibreze întreaga fiinţă a creştinului, precum vibrează o coardă de vioară după ce a suportat trecerea arcuşului.
Pentru omul religios, momentele de rugăciune sunt momente de adevăr în propria viaţă. Omul este pe deplin el însuşi, fără apartenenţe şi fără falsitate numai în momentele de rugăciune, atunci când se află în singurătate înaintea lui Dumnezeu şi i se adresează acestuia. În starea de rugăciune, omul se întâlneşte nu numai cu el însuşi, nu numai cu propria-i conştiinţă, dar este o întâlnire, o regăsire a sa înaintea lui Dumnezeu, o prezenţă faţă de care omul nu poate să tăinuiască, să ascundă nimic.

 

Înălţarea lui Iisus la cer, actul de glorificare a Fiului

Iisus Hristos este pentru noi principalul model de rugăciune. Toată viaţa lui Iisus este ritmată de momente de rugăciune intensă. Este un ritm impus de profunda sa conştiinţă interioară de a fi trimis, ca Fiu al Tatălui, ca să vestească Împărăţia lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor.
În evanghelia de duminică este prezentat Iisus într-o nouă ipostază a rugăciunii. Dacă de obicei evangheliile ni-l prezintă pe Iisus mergând de unul singur într-un loc retras să se roage, de data aceasta Iisus nu mai este singur, el este cu ucenicii săi. În cadrul discursului de adio, Iisus se adresează Tatălui cerându-i gloria pe care o merită, învingând până la capăt neputinţa creaturii sale omeneşti, răscumpărând atitudinea de neascultare a lui Adam, prin jertfa sa de ascultare până la sacrificiul vieţii pe cruce. Prin jertfa sa, Hristos realizează o transformare ontologică a omului decăzut prin păcat, o transformare prin care Iisus îl ridică pe om din starea de păcat la starea de har, de fiu al lui Dumnezeu.
Prin Înviere, Iisus Hristos, primeşte puterea de a nu mai fi atins de moarte, primeşte puterea de a transmite tuturor oamenilor mântuirea, primeşte răsplata crucificării sale. Această răsplată este motivată de sfântul Paul în Scrisoarea către Filipeni atunci când spune că “pentru aceea şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dat un nume care este mai presus decât orice alt nume,… Iisus Hristos Domnul” (2,9). Prin Înviere, Iisus nu a fost aşezat în starea de mărire deplină. Înălţarea lui Iisus la cer este actul de glorificare deplină a Fiului, actul în urma căruia Fiul este aşezat la dreapta Tatălui şi primeşte numele pe care îl merită, acela de Domn, Stăpân al vieţii şi al morţii.
Prin evenimentul mântuitor al Fiului se manifestă gloria-dragoste a lui Dumnezeu, este arătată dragostea Fiului şi a Tatălui. Este manifestată o singură glorie, aceea a Tatălui prin Fiul, glorie a Tatălui dezvăluită oamenilor de Fiul. Iisus nu poate să-şi manifeste gloria fără acordul Tatălui, pentru că ceea ce manifestă Iisus este gloria pe care Tatăl i-o comunică.
Iisus cere gloria de la Tatăl după cum Tatăl i-a dat puterea peste orice făptură, puterea de a da viaţa veşnică acelora pe care Tatăl i-a dat lui. Fiecare om poate să obţină această viaţă acceptând oferta făcută de Tatăl prin Iisus. Din partea lui Dumnezeu nu este nici o discriminare, noi suntem cei care ne decidem propriul destin (cf. In 3,17; 12,46s; 15,22-24). Respingând dragostea lui Hristos, respingem viaţa şi rămânem în moarte.

 

Naştere spirituală

În a doua parte a evangheliei de duminică, Iisus se roagă pentru cei pe care Tatăl i-a dat şi cărora el le-a descoperit pe Tatăl. Aceştia îl urmează pe Iisus, se rup de lumea acelor timpuri, plină de nedreptăţi, ruptură ce este completată de alegerea lor de către Iisus. Iisus se roagă pentru cei care au crezut că el vine de la Tatăl şi că este trimis de Tatăl. Cei care au crezut, au crezut în însăşi misiunea lui Iisus, aceea de a-i aduce la o nouă naştere, o naştere spirituală, o naştere în Duh şi adevăr. Când Iisus spune că discipolii sunt ai Tatălui, nu înseamnă că aceştia sunt proprietatea Tatălui, dar înseamnă că ei aparţin unei familii, aparţin noului popor al lui Dumnezeu. Iisus şi-a dat seama că aceşti discipoli, care nu erau ajunşi la maturitatea credinţei, rămânând într-o lume ostilă, aveau nevoie de un susţinător, aveau nevoie de Duhul iubirii, al credinţei, al tăriei şi al speranţei, pentru a duce la capăt misiunea încredinţată, aceea de a vesti Evanghelia la toată făptura. Comunitatea, fără susţinerea vizibilă a lui Iisus, are nevoie de un ajutor pentru a-şi păstra propria identitate în mijlocul lumii şi pentru a continua să manifeste oamenilor dragostea lui Iisus şi a Tatălui, pentru a continua să propovăduiască mântuirea adusă lumii de Fiul, pentru a face cunoscută venirea împărăţiei lui Dumnezeu.

(www.predici.cnet.ro)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Predica la duminica a VII a după Paşte.

Comentarii