Înmormântarea este actul creştinesc de aşezare plină de respect a trupului confratelui creştin, ba a oricărui om, în mormânt după ieşirea sufletului din acel trup, la vremea prevăzută prin lege. Redarea ţărânei pe care o purtăm, ţărânei din care am fost luaţi este un act de restituire până la a doua venire a Mântuitorului Hristos: "Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale" (Matei 16, 27), căci trupurile celor răposaţi vor învia transfigurate pentru judecată. Înmormântarea s-a so­cotit nu numai un act de pietate ci şi o îndatorire fundamentală pe care cei rămaşi în viaţă o au faţă de cei decedaţi. Ea face parte dintre faptele dragostei sufleteşti.

***

Parastasele sunt ierurgii speciale, la care trupul mortului, nefiind de faţă, este simbolizat prin colivă. Verbul grecesc "paristemi" înseamnă a se alinia alături de cineva, a sta în rând cu cineva, a fi camaradul de luptă, apropiatul, tovarăşul de sacrificiu al cuiva. Deci parastasul este slujba prin care noi ne alăturăm, prin rugăciune, celui mort, şi ne înfăţişăm lui Dumnezeu cu rugăciuni fierbinţi, pentru ca El să ierte păcatele celui adormit. Acestea se pot face ori de câte ori voim să ne rugăm pentru cel adormit împreună cu Biserica.

***

Sarindarele îşi trag denumirea de la cuvântul grec "saranda", care înseamnă "patruzeci". Am văzut că la evrei era obiceiul să se ţină doliu timp de patruzeci de zile pentru cel mort. Acum, sarindarul este o pomenire a mortului sau a morţilor timp de patruzeci de zile sau la patruzeci de Sfinte Liturghii. Este pus în legătură cu primele şase săptămâni din postul mare, de joi din prima săptămână şi până în joia Patimilor, când se "dezleagă" sau încetează rugăciunea de 40 de zile. Sunt unii credincioşi care cunosc semnificaţia cuvântului sarindar, însă cei mai mulţi socotesc, după partea a doua a cuvântului, că este vorba de un dar - de obicei de bani - făcut bisericii, nu numai pen­tru cei morţi ci şi pentru cei aflaţi în viaţă.

***

Pomenirea este o scurta slujbă făcută pentru cei morţi, fie prin pronunţarea numelui lor la Proscomidie şi prin punerea unei ectenii la momentul potrivit din Liturghia catehumenilor, fie printr-o slujire a pa­rastasului pe scurt, după rânduiala arătată în Liturghier. În toate cazu­rile, pomenirea, ca şi parastasul, este deosebit de atent urmărită de credincios.

***

Pomenile sunt mesele de milostenie ce se dau în amintirea celui adormit, spre folosul oamenilor nevoiaşi. Ele se confundă adesea cu banchetele funerare, iar uneori se transformă în mod greşit, în mese de familie, şi care nu mai au nicidecum sensul de milostenie, spre paguba celui răposat, aşa încât este necesar ca preotul să explice credincioşilor semnificaţia adevărată a acestor mese care la origine în­semnau milostenie care - împreună cu rugăciunile Bisericii - aveau şi au menirea să uşureze sufletele răposaţilor şi nicidecum să se trans­forme, fie în prilej de sminteală şi de poticnire în viaţa creştină.

Biserica Ortodoxă a rânduit, pe temeiul celor mai ade­vărate mărturii revelaţionale, să se facă înmormântările tradiţionale, precum şi slujbele care prelungesc, oarecum, în memoria credincioşilor, prin rugăciune, comuniunea cu cei trecuţi din viaţa pământească. Toate sacrificiile materiale făcute de cei vii, cu ocazia înmormântărilor şi după aceea, sunt lipsite de orice valoare, dacă ele nu vizează, în primul rând, uşurarea stării sufletului celui răposat, care se află în puterea lui Dum­nezeu. Toate actele de acest gen trebuie să fie făcute numai ca ade­vărată milostenie şi numai către cei săraci, fiind încadrate astfel perfect şi cum se cuvine în viaţa Bisericii ca Trup viu al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, întru care şi noi şi cei răposaţi avem viaţă.

(sursa: www.ortodoxia.md, Pr. Prof. Dr. ALEX. I. STAN)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Cuvinte de învăţătură.

Comentarii