Ar putea spune cineva: Ortodoxia aceasta toate le suceşte. Cum bogatul Lazăr, dacă el a fost sărac? Da, e adevărat, a fost sărac. Dar acum este bogat. Ortodoxia le vede pe toate în perspectiva vieţii veşnice. De aici vine neînţelegerea. Raportarea se face nu la lumea aceasta, schimbătoare şi trecătoare, ci la Dumnezeu cel neschimbător şi veşnic.

În virtutea acestei înţelegeri, cineva a scris pe crucea ce urma să-i străjuiască mormântul: „Tot ce-am dat, am câştigat. Ce n-am dat, am pierdut.” Pare paradoxal. Pentru omul credincios însă, nu este deloc. El înţelege bine ce vor să zică aceste cuvinte.

 

Viaţa veşnică – redusă la o utopie

Rolul bisericii acesta este. De a face în permanenţă corecţii în ceea ce priveşte modul de înţelegere al lucrurilor. Să arate şi să propună, cu timp şi fără timp, calea, adevărul şi viaţa. Să îi orienteze pe cei ce vor să părăsească rătăcirea, minciuna şi moartea.

În aceste vremuri este mai dificil, este adevărat, dar efortul merită. Este în joc viaţa noastră. Atmosfera în care trăim (socială, politică, economică) este derutantă pentru omul care caută sensul autentic al vieţii. Politica are în vedere doar această lume. Viaţa veşnică, escatologia, este redusă la utopie. Într-o aşa gândire, secularizată, accentul se transferă inevitabil tot mai mult de la persoană spre structuri sociale, ideologice sau economice. Omul este tot mai abandonat şi sacrificat în numele umanităţii, deşi, după gândirea comună, nu s-ar zice. Există o multitudine de drepturi şi de produse care ne pot face viaţa fericită. De asemenea, arta şi literatura contemporană sunt tot mai puţin inspirate de credinţa în Iisus Hristos sau de Evanghelia Sa.

Avem o cultură orientată, în cea mai mare parte, antropocentric. Desprinsă de Dumnezeu. În aceste condiţii, sensibilitatea noastră şi simţul nostru spiritual se atrofiază. În ultima vreme, „Europa a fost asemănată cu femeia gârbovă din Evanghelie; să-i vorbeşti acesteia despre Cer înseamnă să-i vorbeşte despre ceea ce nu poate vedea, căci întreaga ei fiinţă este atât de gârbovită, încât cu simţurile ei nu poate percepe decât ceea ce este jos, din pământ.”

 

Este bogăţia un păcat?

Lupta între cele două lumi, a celor ce iubesc pământul şi a celor ce iubesc cerul, se duce de la începutul istoriei. La fel, confruntarea dintre lumea bogaţilor şi lumea săracilor a existat întotdeauna şi este actuală şi astăzi. Fragmentul evanghelic din această duminică (a XXII-a după Rusalii) prezintă o situaţie aparte. Acţiunea se petrece în două locuri diferite. Aici pe pământ şi în lumea de dincolo. Pe pământ ni se prezintă un bogat, sănătos, înconjurat de bunătăţi şi de lume multă. Şi aproape de el, Lazăr. Un sărac în zdrenţe, bolnav şi înconjurat de câini. Apoi, în lumea de dincolo, Lazăr, înconjurat de îngeri, mângâiat în sânurile lui Avraam şi bogatul fără identitate, în văpaie, ars de sete, cerşind puţină apă, pentru a se răcori. Am meditat în mai multe rânduri la acest loc din Sfânta Evanghelie.

De ce a ajuns bogatul în iad? Pentru că era bogat?

Nu.

Este bogăţia un păcat?

Nu.

Este sărăcia o virtute? Se ştie că sărăcia este adesea o urmare a lenii.

Nu, nici a fi bogat nu este un păcat, nici a fi sărac nu e o mare ispravă. Dumnezeu nu condamnă bogăţia. Nu bogăţia sau sărăcia determină osânda sau fericirea după trecerea la cele veşnice, ci omenia noastră sinceră sau neomenia. Bogatul nu a fost vinovat pentru sărăcia lui Lazăr şi nici pentru că el era bogat. El a fost vinovat de lipsa de iubire faţă de cel necăjit, ce se afla în faţa casei lui, de lipsa de milă. Să luăm aminte. Lipsa de milă. Nu întâmplător se afla acolo Lazăr.

 

Săracul este o şansă pentru cei bogaţi

Este plin şi astăzi de Lazări, trimişi de Dumnezeu în vecinătatea noastră. Un Lazăr este o şansă pentru fiecare. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea în predicile lui că nu săracii au nevoie de bogaţi, ci mai ales bogaţii de săraci, căci săracul primeşte o pâine şi o haină, pe când bogatul dobândeşte prin sărac, cerul şi bucuria veşnică. Lazăr n-a ajuns în sânul lui Avraam datorită sărăciei lui, ci pentru că a fost sărac în răutate şi bogat în iubire faţă de semenii săi. Pentru viaţa lui curată. Acestea i-au adus avere în cer.

Iubirea noastră faţă de aproapele se naşte din rugăciune. Rugăciunea nu este simplă datorie umană, ci un izvor de iubire, de putere şi de înnoire a vieţii noastre.

„Fericit cel ce gândeşte la sărac şi la sărman. În ziua cea rea, Domnul îl va izbăvi.” (Ps, 40, 1).

(Iulian MARCU, Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Bogatul Lazăr şi săracul bogat nemilostiv .

Comentarii