1. Dragostea este o aşezare a sufletului întru care nu se cinsteşte nimic mai mult, din cele ce sunt, decât cunoştinţa lui Dumnezeu. Dar e cu neputinţă să deprindă această dragoste desăvârşită cel ce e împătimit faţă de ceva din cele pământeşti.

 

2. Dragostea se naşte din nepătimire; iar nepătimirea, din nădejdea în Dumnezeu şi nădejdea din răbdare şi îndelungă-răbdare; pe acestea le naşte înfrânarea cea atot -cuprinzătoare; înfrânarea se naşte din frica lui Dumnezeu, iar frica, din credinţa cea întru Domnul.

 

3. Cel ce crede în Domnul se teme de muncă; iar cel ce se teme de muncă, se înfrânează de la patimi; rabdă necazurile şi cine rabdă necazurile va avea nădejdea în Dumnezeu, cea care desface mintea de toată împătimirea pământească şi, despărţindu-se de aceasta, mintea va dobândi dragostea cea către Dumnezeu.

 

4. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu mai mult decât cele făcute de El, cinsteşte mai presus de orice cunoştinţă Lui şi neslăbind în dorire, stăruieşte în aceasta.

 

5. Dacă toate cele ce sunt s-au făcut prin Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, iar Dumnezeu este mai bun decât cele ce s-au făcut printr-Însul, cel ce lasă pe Dumnezeu şi se ocupă de cele mai rele, se arată pe sine că cinsteşte mai mult, decât pe Dumnezeu, pe cele ce s-au făcut prin El.

 

6. Cel ce are mintea aţintită la dragostea lui Dumnezeu, dispreţuieşte toate cele ce se văd şi însuşi trupul său, ca pe ceva străin.

 

7. Dacă sufletul este mai bun decât trupul şi Dumnezeu este fără asemănare mai bun decât lumea pe care a zidit-o, cel ce cinsteşte trupul mai mult decât sufletul şi lumea zidită de Dumnezeu mai mult decât pe Ziditorul, cu nimic nu se deosebeşte de închinătorii la idoli.

 

8. Cel ce ţi-a despărţit mintea de dragostea lui Dumnezeu şi o are legată de vreun lucru din cele sensibile, unul ca acela cinsteşte trupul mai mult decât sufletul şi cele făcute de Dumnezeu mai mult decât pe Creatorul lor.

 

9. Dacă viaţa minţii este luminarea cunoştinţei, iar pe aceasta o naşte dragostea către Dumnezeu, bine s-a zis că nimic nu e mai mare decât dumnezeiasca dragoste.

 

10. Când mintea se duce către Dumnezeu aprinsă de dorul dragostei, atunci nici pe sine şi nici altceva din cele ce sunt nu mai simte, căci luminându-se cu totul de dumnezeiasca şi nemărginita lumină, rămâne fără simţire faţă de cele făcute de Dânsul, la fel ca ochiul trupesc faţă de stele, atunci când răsare soarele.

 

11. Toate faptele bune ajută minţii spre dumnezeiescul dor, dar mai mult decât toate, rugăciunea curată; prin aceasta, ca şi cu nişte aripi înălţându-se către Dumnezeu, iese afară din toate cele ce sunt.

 

12. Când mintea se răpeşte prin dragoste de cunoştinţă dumnezeiască, ieşind afară din cele ce sunt, ea simte dumnezeiasca nemărginire. Atunci, precum dumnezeiescul Isaia, venind datorită uimirii la simţirea smereniei sale, zice cuvintele proorocului: Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei! (Isaia 6, 5).

 

13. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, nu poate să nu iubească pe fiecare ca pe sine însuşi, deci se scârbeşte de patimile celor ce încă nu s-au curăţat. De aceea, văzând întoarcerea şi îndreptarea lor, se bucură cu mare şi negrăită bucurie.

 

14. Necurat este sufletul plin de gânduri, de poftă şi de ură.

 

15.  Cel ce vede greşelile cuiva, oricine ar fi acel om, străin e cu totul de dragostea lui Dumnezeu. Căci dragostea către Dumnezeu nu îngăduie ura faţă de om.

 

16. De mă iubiţi - zice Domnul - păziţi poruncile Mele (Ioan 14, 15). Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul (Ioan 15, 12). Deci, cel ce nu iubeşte pe aproapele, nu păzeşte porunca, iar cel ce nu păzeşte porunca, nici pe Dumnezeu nu-L poate iubi.

 

17. Fericit este omul care nu se lipeşte de nici un lucru stricăcios sau vremelnic.

 

18. Fericit este cel care pe tot omul poate să-l iubească la fel.

 

19. Fericită este mintea care pe toate cele ce sunt le-a trecut cu vederea şi se desfătează neîncetat cu dumnezeiască frumuseţe.

 

20. Cel ce grijă pentru trup o întoarce spre poftă şi pentru cele vremelnice ţine pomenire de rău asupra aproapelui, unul ca acesta slujeşte făpturii în locul Făcătorului.

 

21. Cel ce îşi păzeşte trupul sănătos şi nesupus plăcerii, îl are împreună - slujitor spre lucrarea celor bune.

 

22. Cel ce fuge de toate poftele cele lumeşti, se aşează pe sine mai presus de materia lumească.

  

(Din capetele cele pentru dragoste ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, sursa: http://eblogs.ro/proortodoxia/capetele-sf-maxim-marturisitorul/)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Cuvinte de învăţătură.

Comentarii