Unul dintre cei mai de seamă domni ai Ţării Româneşti a fost, fără îndoială, Matei Basarab, ctitor de lăcaşuri sfinte şi îndrumător al activităţii cultural-tipografice din ţara sa, cu o domnie paşnică şi neobişnuit de lungă pentru acele vremuri (1632-1654).

După moartea lui au urmat la domnie Constantin Şerban Basarab (1654-1658) şi Mihnea al III-lea Radu (1658-1659). Aceşti domnitori au încercat, în măsura posibilităţilor de atunci, să ducă o politică antiotomană, de apărare a ţării, încheind chiar şi anumite înţelegeri, în acest sens, cu principii Transilvaniei.

În toamna anului 1659, din ordinul lui Mihnea III Radu au fost ucişi 2.000 de turci trimişi în ţară pentru a-l supraveghea. După aceasta, a distrus oastea paşei din Silistra, a asediat cetatea Giurgiu, a atacat şi ars cetăţile Rusciuc (azi Russe) şi Nicopole din dreapta Dunării.

În acelaşi timp, s-au răsculat împotriva turcilor domnitorul Constantin Şerban, acum în Moldova, precum şi principele Gheorghe Rakoczi II în Transilvania. Dar aceştia din urmă au fost înfrânţi de oştile turceşti şi tătărăşti intrate în ţările lor din ordinul sultanului Mehmet (Mahomed) al IV-lea.

 

Măsura vârstei plinirii lui Hristos

În astfel de împrejurări, Mihnea al III-lea şi-a dat seama că nu mai poate continua lupta şi s-a refugiat în Transilvania, unde a şi murit la scurt timp (6 aprilie 1660), se pare otrăvit. Deşi a domnit puţin, a înscris o pagină glorioasă în istoria ţării sale, aşa cum făcuse, cu mai bine de o jumătate de veac în urmă, Mihai Viteazul.

La retragerea turcilor din Transilvania, în noiembrie şi decembrie 1659, au făcut, ca şi în alte rânduri, jafuri şi pustiire mare în satele şi târgurile româneşti, arzând, prădând şi omorând oameni nevinovaţi. Dar tot atunci au luat cu ei şi mare mulţime de robi, bărbaţi, femei şi copii, trecându-i dincolo de Dunăre.

Printre cei robiţi atunci se află şi un tânăr cu numele Ioan, de neam bun, în vârstă de numai 15 ani, născut şi crescut în Ţara Românească. "Cu toate că era atât de tânăr, spune unul din cercetătorii de azi ai vieţii lui, Ioan ajunsese la măsura vârstei plinirii lui Hristos, când curăţia inimii de prunc se împleteşte cu înţelepciunea minţii de bătrân. Şi era Ioan frumos la chip. Tocmirea lui era plina de sănătate, tinerească vlagă zburdă în toată fiinţa lui. Şi măcar ca grumazul îi era încovoiat de robie, ochii îi străluceau de puterea credinţei şi de nădejdea mântuirii. Trupul minunat al tânărului era ca o biserică în care fumega, plină de miresme, căţuia sufletului său curat şi jertfelnic. Aşa mergea el pe drumul anevoios al robiei, apropiindu-se de Dunăre şi lăsându-şi în urmă părinţii, neamurile şi ţara lui frumoasă, fără să ştie că nu se va mai întoarce niciodată şi că Dumnezeu îi pregătea o altă patrie, cea mai presus de orice hotar, împărăţia cerurilor. În această împărăţie, însă, nu se intră decât pe poarta cea strâmtă a nevoinţelor şi după ce omul a trecut prin focul încercărilor de tot felul.

Şi într-adevăr, tânărul Ioan a trecut prin cumplite încercări. Se ştie că toţi robii luaţi de turci erau socotiţi ca fiind un bun al sultanului, dar ei puteau fi cumpăraţi de oricine. Aşa se face că fiind încă pe drum l-a cumpărat unul din ostaşii care însoţeau convoiul robilor români. Ostaşul nu urmarea altceva decât să-l silească la păcatul zis al sodomiei. Dar tânărul Ioan, crescut de părinţii săi în frică de Dumnezeu şi în dragoste de credinţă strămoşească s-a împotrivit acelui ostaş închinător la Alah, care încerca să-l lege de un copac pentru a face desfrânare cu el.

 

Credinţa creştinească

Tânărul Ioan a găsit o clipă prielnică şi l-a ucis pe turc, apoi a încercat să fugă. Dar ceilalţi păgâni l-au prins, l-au legat şi l-au dus la Istambul (numit de creştini Constantinopol), unde l-au dat femeii celui ucis. Aceasta l-a dus în faţa marelui vizir ca să-l judece.

Acolo, tânărul a mărturisit fără înconjur adevărul. Vizirul l-a dat femeii văduve să facă cu el ce va dori. Aceasta nu i-a luat capul, ci văzându-l voinic şi frumos la înfăţişare s-a aprins de pofta desfrânării cu el, ca oarecând soţia lui Putifar din ţara Egiptului pentru tânărul evreu Iosif, cel frumos şi înţelept. A încercat pentru început să-l ademenească cu tot felul de făgăduinţe, dacă o va lua de soţie şi se va lepăda de credinţa creştinească, urmând să se facă închinător la Alah, adică musulman sau mahomedan.

"Iar tânărul auzind acestea, ne spune primul alcătuitor al vieţii sale, îşi făcea cruce, rugându-se lui Hristos să-l întărească şi să-l păzească până în sfârşit neclintit întru credinţa creştinească". Ispitirile au durat aproape doi ani şi jumătate.

Dar toate încercările femeii păgâne de a-l întoarce de la Hristos şi a-l trece la legea ei au rămas zadarnice, căci tânărul Ioan, înarmat cu platoşa dreptei învăţături, a rămas nestrămutat în credinţa părinţilor săi, păzindu-şi şi curăţia trupului.

Văzând că toate meşteşugirile ei nu izbutesc, femeia, ca o nouă Irodiadă, cea care ceruse capul lui Ioan Botezătorul, l-a dat în mâna eparhului, adică a mai marelui cetăţii, ca să-l pedepsească pentru uciderea soţului ei. Iar eparhul a poruncit să fie aruncat în temniţă, supunându-l acolo la cumplite şi înfricoşate chinuri, încât oricine s-ar fi îngrozit numai la gândul lor. Iar femeia agareană venea în fiecare zi în temniţă, încercând să-l îndemne şi acum la păcat şi la lepădarea de legea ortodoxă.

 

Cinstit de greci şi de români

Tânărul Ioan nu s-a lăsat biruit nici aici de grozăvia chinurilor pe care le-a îndurat, ci a rămas neclintit în credinţa şi înţelepciune căutând ajutor numai la Hristos Domnul care îi dădea putere şi biruinţă asupra vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi.

În cele din urmă, văzând femeia şi prigonitorii ei ca toate încercările lor sunt fără rost, au cerut vizirului îngăduinţa să-l omoare. Şi primind aceasta încuviinţare, a fost scos din închisoare şi dus la locul numit Parmak-Kapi (adică Poarta Stâlpului), într-o margine a Istambulului. Acolo a fost spânzurat în ziua de 12 mai din anul mântuirii 1662.

Astfel, prin patima sa, tânărul Ioan "lupta cea bună a luptat, prin curăţie a strălucit, credinţa a păzit şi prin pătimire la viaţa cea fără de moarte s-a mutat" (din podobia de la Vecernia din 12 mai). Înţeleptul şi pururea fericitul mucenic al lui Hristos nu împlinise încă 18 ani. Trupul său va fi fost aruncat în apele Bosforului, dacă nu va fi fost cumva îngropat de creştini cucernici în vreun loc tăinuit din jurul oraşului întemeiat de Sfântul împărat Constantin cel Mare.

Un învăţat dascăl al marii şcoli a Patriarhiei ecumenice, Ioan Cariofil, care a trăit o vreme şi la Bucureşti, la Curtea lui Constantin Vodă Brâncoveanu, i-a alcătuit viaţa, pe scurt, în greceşte.

Noul mucenic a fost menţionat apoi în Mineiul grecesc pe luna mai, tipărit la Constantinopol în 1843. Aşa a ajuns cunoscută viaţa şi mai ales pătimirea tânărului mucenic Ioan Valahul sau Romanul.

Cinstit de credincioşi de neam grec, dar şi de români, în anul 1950 Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât ca acest nou mucenic al lui Hristos să fie cinstit în întreaga Biserică Ortodoxă Română.

Generalizarea solemnă a cultului său, alături de al unor sfinţi cu moaşte aflate în ţara noastră, a avut loc în octombrie 1955.

Biserica ne îndeamnă să-l cinstim prin cuvintele: "Veniţi, toţi iubitorii de mucenici, şi mai ales cei ce vieţuiţi în România, ca adunându-ne împreună, să cinstim cu cântări luminate pe Ioan, noul mucenic al Domnului. Că acesta, din pământul românesc răsărind, a dat rodul însutit al credinţei, în cetatea lui Constantin, ruşinând pe prigonitorii săi şi mărturisind credinţa cea ortodoxă, prin vărsarea sângelui său. Iar acum în ceruri mijloceşte pentru noi şi pentru cei ce cântăm: Bucură-te, Ioane, sfinte mucenice al lui Hristos"(Icosul praznicului).

 

Să-l cinstim şi prin versuri de Acatist, zicând:
"Bucură-te grâu de jertfa copt în lanuri de Scriptura
Bucură-te că din tine Domnul şi-a făcut prescura
Bucură-te fir de nufăr înflorit peste miasma
Bucură-te că te soarbe sufletul ca pe-o agheazmă.
Bucură-te rază lină coborâtă-n adâncime
Bucură-te limpezime!
Bucură-te aur aprig lămurit în seci valvori
Bucură-te că ispita cu virtutea o măsori
Bucură-te rugăciune-n care iadul se-nspăimântă
Bucură-te că pe umăr aripa de înger cântă
Bucură-te vrere sfântă
Bucură-te neînfrântă luare aminte
Bucură-te mucenice noule Ioane sfinte!"

(După Valeriu Anania, File de acatist)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Sfântul mucenic Ioan Valahul.

Comentarii