Credinţa e primul pas în viaţa duhovnicească. "Credinţa e prin fire începutul virtuţilor". Astfel, "binele fiind sfârşitul virtuţilor, e concentrat înlăuntrul credinţei". Credinţa este binele concentrat, iar binele e credinţa actualizată (Sfântul Maxim Mărturisitorul).

De fapt nu se poate porni sistematic la nici o acţiune împotriva patimilor şi nu se poate pune începutul nici unei virtuţi dacă nu e prezentă credinţa ca imbold. Înfrânarea, ca efort statornic, are nevoie de o legitimare prin credinţă, iar frica de Dumnezeu presupune credinţa în Dumnezeu. E drept că înfrânarea şi peste tot viaţa virtuoasă întăresc la rândul lor credinţa, dar primul motor al acestora este totuşi credinţa. Mai înainte de orice virtute, de orice efort uman, a trebuit într-un fel oarecare să căpătam în noi credinţa, întrucât credinţa o avem prin harul dumnezeiesc, a trebuit că harul să premeargă oricărui bine la care pornim. Astfel începutul bun e pus de Dumnezeu prin Botez. Toată viaţa virtuoasă a noastră nu e decât o desfăşurare a acestui început pus de Dumnezeu. Desigur, nu e vorba de o desfăşurare automata, fără noi, ci de o desfăşurare voită şi ajutată de noi, prin toată încordarea noastră.

 

Credinţa e o virtute

Deci, mai înainte de orice virtute, trebuie să avem credinţa dobândită sau întărită la Botez. Dar eficacitatea ei depinde de colaborarea noastră, ca să înaintăm pe drumul virtuţilor spre desăvârşire. Astfel şi credinţa e o virtute, e un bine, dar se arată ca bine prin conlucrarea noastră. Această conlucrare constă la început din simplă voinţă de a crede, şi nu din voinţa de a face ceva. De altfel în mod inevitabil prima încordare a voinţei noastre în vederea binelui nu poate avea decât acest obiect: a crede.

Chiar din partea noastră nu se poate începe de altundeva, în nici o schimbare în bine a vieţii noastre, decât de la a crede. Iar cine vrea să creadă, ajunge de poate să creadă. Nu există om care, vrând cu stăruinţă să creadă, să nu fi ajuns la putinţa de a crede. Dar faptul că vrând cineva să creadă ajunge de poate crede, se datoreşte prezenţei unui har prealabil în noi. Căci prin simpla voinţă a sa, omul n-ar ajunge niciodată să creadă. Empiric, el tinde să-şi închipuie că totul atârnă numai de voinţa lui, pentru ca să se accentueze necesitatea contribuţiei lui. Dar pe plan transempiric e prezent ca ajutor harul.

(Părintele Dumitru Stăniloae)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Credinţa, condiţie primordială a purificării.

Comentarii