Aşadar, cum s-a ajuns de la „libertatea fiilor lui Dumnezeu” la „libertate, egalitate, fraternitate”; cum s-a căzut de la „Unitatea de Sus” a Împărăţiei Cerurilor la uniunea europeană ?

Pentru a înţelege aceasta, avem nevoie şi de „informaţii de la faţa locului”, luate de la oameni capabili să „discearnă vremurile”.

„Pentru a supravieţui în calitate de creştini ortodocşi în zilele acestea, oamenii trebuie să înţeleagă apostazia, să ştie de ce epoca modernă este aşa cum este. Pentru a se putea păzi, omul trebuie să cunoască strategiile vrăjmaşului său.

Putem fi ortodocşi şi fără a conştientiza mişcările şi personalităţile care au contribuit la formarea mentalităţii contemporane, însă suntem în mare primejdie, căci curentele de gândire care s-au format de-a lungul ultimelor opt-nouă veacuri ne afectează direct, iar noi nu ştim cum să le răspundem dacă nu ştim unde au dreptate, unde greşesc şi de unde au apărut. Poziţia noastră poate fi deosebit de precară, chiar dacă adoptăm postura de „ortodox fundamentalist”, care stă în colţul lui, zicând: „Asta cred şi orice altceva este rău”. Este o poziţie cât se poate de nerealistă, pentru că trebuie să ai contact cu lumea; copiii voştri merg la şcoală, voi citiţi ziare, vă întâlniţi cu oameni ce cred lucruri diferite sau chiar cu ortodocşi care nu ştiu prea bine ce cred. Dacă nu sunteţi conştienţi de ceea ce se petrece, ortodoxia voastră va fi molipsită, fără măcar să băgaţi de seamă, de tot felul de idei moderne. Veţi ajunge să mergeţi la biserică duminica, iar restul săptămânii să trăiţi după standarde diferite, ceea ce este un adevărat dezastru. Pentru a evita aceasta, trebuie să urmăm sfatul Sfântului Vasile cel Mare şi să începem să învăţăm a lua din lumea din jur înţelepciune, atunci când există înţelepciune, iar atunci când este prostie, să ştim de ce este prostie.

Necesitatea cunoaşterii şi a alegerii

Tot omul, prin simplul fapt de a fi om, trebuie să aleagă între Dumnezeu şi sine. Tot omul, în fapt, a şi ales deja, căci suntem ceea ce am ales. Iar prin alegerea noastră, ne vădim preferinţa pentru o Împărăţie sau alta: pentru Împărăţia lui Dumnezeu sau pentru împărăţia sinelui.

Cele două Împărăţii au fost clădite pe două credinţe: Împărăţia lui Dumnezeu pe credinţa în Hristos; împărăţia omului, pe credinţa în lume. Această a doua credinţă se bazează aparent pe propria „evidenţă” şi „necesitate”, însă, la un nivel mai profund, ea creşte din dorinţa omului; adevărul este că omul lumesc nu doreşte nici un fel de altă lume. Căci „lumea cealaltă” introduce o adâncime şi o complexitate a existenţei pe care oamenii, în chip cu totul „firesc” (în starea lor căzută), nu vor să şi-o asume. „Lumea cealaltă” tulbură toată lumeasca „pace a minţii” şi-i distrage pe oameni de la „evidenta” şi simpla datorie de a se descurca în lume.”(Ieromonahul Damaschin, Viaţa şi lucrările  părintelui Serafim Rose, Editura Sophia, pag. 549 – 550)

Cele două „unităţi”

„Unitatea” este un cuvânt dumnezeiesc pentru creştinism, dar în căderea şi în „furtişagul” său de la Dumnezeu, a devenit mai mult diavolesc. Şi este aşa întrucât atât sensul primar, cât şi substituirea, furtul, privesc nu ceva ce este doar legat de viaţă, ci însăşi viaţa, viaţa cea adevărată în esenţa ei primară.

Cuvântul „unitate” este dumnezeiesc, pentru că în trăirea credinţei creştine el se referă, în primul rând, la Dumnezeu Însuşi, la descoperirea Vieţii Dumnezeieşti ca Unitate, Unitatea fiind conţinutul şi plinătatea Vieţii Dumnezeieşti. Dumnezeu se descoperă pe Sine în Trinitatea Sa şi descoperă Trinitatea ca fiind Viaţa Sa, ceea ce înseamnă că El este Izvorul şi Începutul întregii vieţi, este cu adevărat Viaţa vieţii.

Credinţa creştină, în adâncul ei ultim, este îndreptată spre Dumnezeu Treimea, este cunoaşterea lui Dumnezeu în Trinitatea Lui; prin această cunoaştere, credinţa cunoaşte şi viaţa făpturii create de El, o cunoaşte în prima ei creaţie, o cunoaşte în cădere, o cunoaşte în mântuire. Credinţa este în primul rând cunoaşterea şi trăirea creaţiei, adică a vieţii create şi dăruite de Dumnezeu ca unitate cu El şi întru El şi numai întru El, cu întreaga făptură, cu întreaga viaţă. În al doilea rând, cunoaşterea şi experienţa căderii, adică a esenţei răului şi a păcatului, care este deprindere – separare de Dumnezeu şi deci destrămarea şi descompunerea vieţii înseşi, şi în ea triumful morţii. În sfârşit, cunoaşterea şi trăirea mântuirii ca restabilire a unităţii cu Dumnezeu şi întru El cu întreaga făptură şi, în această unitate, cunoaşterea în esenţă a vieţii noi şi veşnice care vine întru putere, dar care este deja dăruită, Împărăţia lui Dumnezeu anticipată: „să fie una, precum Noi Una suntem” (Ioan, 17, 22).

Unitatea credinţei

Aceasta înseamnă că unitatea nu este ceva „supraadăugat” credinţei creştine, nu este ceva deosebit de credinţa însăşi, încât să poată exista credinţă fără unitate şi să poată exista unitate pe care să nu o conţină, să nu o descopere şi să nu o trăiască credinţa. În unitate stă însăşi esenţa, conţinutul credinţei, care şi este intrarea în unitate, acceptarea unităţii pe care lumea a pierdut-o în căderea ei; şi tot în credinţă este trăirea acestei unităţi ca mântuire şi viaţă nouă. Credinţa este părtăşia cu unitatea de sus şi în această unitate este părtaşă „la o altă viaţă”, la un alt început, cel veşnic”. Ca dar, ca prezenţă a acestei unităţi de sus, ca împlinire a credinţei în lumea aceasta este Biserica. Biserica nu este alta faţă de credinţă, chiar dacă este legată de ea, ci Biserica este tocmai împlinirea credinţei, este acea unitate care primeşte, în care se intră şi la care devii părtaş prin credinţă. În tradiţia şi trăirea creştină, credinţa duce la Biserică şi introduce în Biserică; credinţa cunoaşte că însăşi Biserica este cea prin care se împlineşte credinţa, pentru a fi făptură nouă şi viaţă nouă. Omul care spune – iar aceştia sunt foarte mulţi în zilele noastre – „eu sunt profund credincios, însă credinţa mea nu are nevoie de Biserică”, poate fi credincios şi chiar profund credincios, dar credinţa lui este alta, nu aceea care din primele zile ale creştinismului era însetarea de a intra prin botez în Biserică şi de a-şi potoli această însetare în „unitatea credinţei şi a iubirii”, la Cina lui Hristos, în Împărăţia Lui. Întreaga  viaţă a Bisericii „se luminează cu unitatea Treimii Celei de Taină” şi invers, numai aceea este viaţa Bisericii, care se luminează cu această Unitate Dumnezeiască şi este părtaşă acestei Unităţi. Cu această lumină şi pusnicul poate trăi în Biserică şi cu Biserica, după exemplul cuviosului Serafim de Sarov, în „pustietatea sa îndepărtată”, departe de Biserica „văzută.” Cu această lumină însă, omul poate să nu trăiască, chiar dacă se află în Biserica văzută, fiind cu totul absorbit de activitatea exterioară a acestei Biserici.

Unitatea de Sus

Toată orânduirea Bisericii, toate „structurile” ei „văzute” sunt vii, eficace şi de viaţă făcătoare numai în măsura în care se referă la Unitatea de Sus cea Dumnezeiască, şi anume nu numai ca „mijloace” în vederea ultimului scop – „când Dumnezeu va fi totul în toate” (I Cor., 15, 28) – şi ca la unitatea existentă încă de acum, care este chipul, darul, harul, lumina şi puterea Împărăţiei lui Dumnezeu, vădirea şi împlinirea celui aşteptat.

Biserica se separă şi se deosebeşte de „lumea aceasta” tocmai prin această Unitate de Sus, Unitate în care rezidă adevărata ei Viaţă, în care este Harul şi noutatea acestei vieţi; numai prin cunoaşterea şi trăirea acestei Unităţi, ea cunoaşte lumea ca „lume căzută”, chipul căreia trece (I Cor. 7:31), fiind sortită morţii. Dacă în manifestarea ei văzută, prin membrii ei şi prin toată viaţa „exterioară”, Biserica este trup din trupul şi sânge din sângele „lumii acesteia”, în adevărata ei viaţă, nevăzută lumii, Biserica este cunoscută numai prin credinţă, căci este „ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Col. 3:3). Ea este cu totul de altă natură decât lumea. Lumea a devenit „lumea aceasta” fiindcă, prin căderea în păcat, lumea s-a rupt de Viaţă, a rupt viaţa sa de Unitatea de Sus şi tocmai prin această ruptură, lumea a devenit scindată, destrămată, fără de nădejde, înrobită de moarte şi de timp, care domnesc pe pământ. Tocmai în înţelegerea acestei alte naturi a Bisericii faţă de „lumea aceasta”, în înţelegerea Bisericii ca Unitate de Sus, ni se descoperă sensul real al substituirii despre care am vorbit mai sus. În această substituire este ispita cea mai mare şi mai groaznică ce otrăveşte conştiinţa bisericească actuală şi anume, substituirea Unităţii de Sus cu unitatea de jos. (va urma)

Texte selectate de Bogdan Bratu  - Fundaţia SFINŢII MARTIRI BRÂNCOVENI
(contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com, site: www.fundatiasmbsv.ro)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Egali înaintea lui Dumnezeu într-o Europă unită?.

Comentarii