Cezar STRATON

Nevastă. CIA trebuie să angajeze un agent-asasin. Dintre mulții candidați, la sfârșit, rămân trei finaliști: doi bărbați și o femeie. Testul final: Primul bărbat este condus la o ușă, i se dă un pistol și i se spune că dincolo de ușă, pe un scaun, se află soția lui. - Ucide-o! - Glumiți?, nu-mi pot ucide nevasta. - Atunci, asta nu este o slujbă pentru tine. Al doilea bărbat primește aceeași misiune și, după cinci minute, iese din cameră plângând: - Am încercat, dar mi-e imposibil Vine rândul femeii. I se spune că trebuie să-și ucidă bărbatul. Ia pistolul, intră în cameră, se aud mai multe împușcături, apoi țipete, trosnete, lovituri în pereți. După zece minute se face liniște, femeia iese, obosită și transpirată: - Ce mama dracu! Pistolul avea gloanțe oarbe. A trebuit să-l omor cu scaunul!

Leca Morariu.A fost elevul lui Sextil Pușcariu, asistent și secretar la Muzeul Limbii Române. S. Pușcariu, în „Amintiri”, scrie următoarele despre el: „Leca Morariu, bucovinean neaoș, băiat bun și muncitor, a plecat la Cernăuți, unde i se pregătește o catedră universitară. Dacă ași fi fost egoist, l-aș fi reținut la mine, dar știindu-l acolo, la locul lui, am mulțumirea pe care oricare dascăl trebuie s-o simtă când își vede elevii ajunși bine”. Controversă (academică). ”26/II. 2018 Seara la Coșbuc: ”Și – să nu uit – la Academie controversă de la roate: de ce: pălăria în cap și nu pe cap? oala în cap și nu pe cap? degetul în inel și nu inelul pe deget? icoana din părete și nu de pe părete? aruncă în el cu pietre și nu pe el cu pietre? stau în pat și nu pe pat? cad în genunchi și nu pe genunchi? calcă capra în piatră și nu pe piatră, ș.a.m.d. – o harmalaie de nu mai știi ce-i. Până se ridică Delavrancea și decretează solemn: „Fiindcă mă săruți în c.r și nu pe c.r!” (Leca Morariu, Jurnal 1909-1919), (din cartea mea, ”Cernăuți, acum un veac”)

Grasă.Ea: - Dacă-mi mai zici o singură dată că sunt grasă, te voi părăsi! - Dar, dragă, gândește-te la copilul nostru! - Care copil?! – Păiii… nu ești însărcinată?  

Bacșiș.”Despre ”arta de a da bacșiș în restaurant” (după revista ”Monsieur”, Paris, 1920): ”N’en donnez jamais d’excessifs, donnez ce qu’il faut, pas au delà, c’est la seule façon d’être considéré si vous revenez dans la maison.” Adică, pre limba noastră: nu dați chelnerului un bacșiș exagerat, ci doar normal, asta-i unica modalitate de a fi respectat dacă veți mai reveni în acel local. Și, mai departe: clientul care oferă bacșișuri (pourboire, fr.) prea mari, va fi taxat fie drept un ignorant, fie un individ timid sau parvenit, fapt care va genera ironia  bine mascată a personalului. Nu plătiți la final fără a cere și citi în prealabil nota. În caz contrar nu veți impresiona nici chelnerii, nici damele care - eventual - vă însoțesc. Finalul ”codului bunelor maniere în restaurant”, semnat de editorialistul, în vogă atunci, Gérard Bauër este însă (că tot vorbim de mâncare), ”delicios”: ”Après les femmes, ce sont les domestiques qui pardonnent le moins à l’indulgence.” (După femei, ”servitorii” sunt cei ce iartă cel mai puțin indulgența (bunătatea?)) (La France pittoresque)

Viziuni.Două prietene vorbesc: – Ceva amor de calitate aseară? – Nu. A fost un dezastru. Bărbatu-miu a venit acasă, a mâncat cina în 3 minute, s-a suit pe mine, a terminat în 3 minute și după alte 2 minute sforăia. Dar tu? – Oh, a fost incredibil… Bărbatu-miu a venit acasă. M-a dus la o cină romantică. După cină, ne-am plimbat o oră. Când am ajuns acasă, el a aprins lumânări prin toată casa și am avut o oră întreagă de preludiu. După preludiu, am făcut amor o oră întreagă, fantastică, iar după aceea am mai stat de vorbă încă o oră. A fost ca-n basme! În același timp, soții lor stau de vorbă la o bere: – Ceva amor de calitate, aseară? – Da, a fost excelent! Am sosit acasă, cina era pe masă, am mâncat, i-am tras-o scurt nevestei și m-am culcat, dormind ca un prunc… Dar tu? –A fost oribil. Am ajuns acasă și nu aveam ce mânca, fiindcă se oprise curentul electric până dimineața. De-aia a trebuit s-o duc pe nevastă-mea la restaurant, și-a fost atât de scump, că n-am mai avut bani de taxi și ne-am întors pe jos acasă, cale de-o oră. Eram atât de furios când am ajuns, - mai ales că nu găseam afurisitele alea de lumânări, fiind întuneric beznă - că nu am avut ”reacție” pentru o oră, cu toată insistența nevestei, și dup-aia nu mi-am putut da drumul încă o oră, oricât m-am chinuit să termin corvoada asta conjugală! În sfârșit, când am terminat, aveam așa niște draci, c-am adormit abia peste încă o oră!

Brânză. Chhurpi sau durkha este o brânză tradițională nepaleză, folosită de secole ca mijloc de supraviețuire în multe comunități izolate din regiune. Pe glob se produc numeroase feluri de brânză tare, însă chhurpi le întrece pe toate. Este la fel de tare ca o piatră, așa că e imposibil de rupt cu dinții. În cazul soiului tare, brânza chhurpi moale este învelită într-o plasă de iută și este presată, pentru a elimina orice urmă de apă. Apoi, calupul de brânză este tăiat în bucăți mai mici, care sunt puse la uscat în aer liber, pentru a se întări și mai mult. În forma sa finală, brânza chhurpi tare este literalmente imposibil de mușcat. Este la fel de dură ca o rocă, așa că trebuie înmuiată înainte de a putea fi mestecată. Majoritatea oamenilor o țin în gură ore întregi, mestecând regulat straturile exterioare, pe măsură ce brânza se înmoaie. Mestecarea unei bucăți de chhurpi de câteva grame poate dura până la două ore. Este uimitor, totuși, că brânza își păstrează aroma în tot acest timp. A mânca o bucată mică de chhurpi sună mai degrabă ca o corvoadă, dar conținutul ridicat de proteine al brânzei asigură de secole supraviețuirea comunităților nepaleze în mediul aspru din munți. Brânza poate fi găsită în aproape toate piețele din Nepal, la prețuri foarte accesibile (4 eurocenți, aproximativ 20 de bani). Deoarece este atât de bogată în proteine și atât de greu de mestecat, brânza chhurpi tare a devenit o gustare populară pentru câini în multe părți ale lumii. (incredibilia.ro)

Politețe.Un poliţist în autobuz. Înghesuială mare, căldură. Cineva strănută. Poliţistul, brusc ridicat în picioare: - Cine a strănutat? Linişte. - Cine a strănutat?! insistă poliţistul grav, amenințător. Lumea nu mai respiră. Poliţistul scoate pistolul şi trage două focuri pe geamul deschis: - Cine a strănutat!?! Toţi tremurau. În sfârşit, o băbuţă, de pe un scaun, cu voce gâtuită: - Eu am strănutat, maică… - Sănătate, mamaie! Apoi cu privirea spre ceilalți călători speriaţi: - Ni s-a ordonat să fim, de azi, mai politicoşi cu cetățenii!