Cezar STRATON

Elegie.”Ca să vezi, într-adevăr, / Ce ochi are și ce păr! / Și ce gură pe măsură / De-ți papă pe loc o mură, / Sau o pară mai zemoasă, / Că-i isteață și-i frumoasă / Și la mama ei acasă: / Tâmpit e cel care-o lasă / Nescrisă cu-amor pe coapsă... / Și pe umeri, și pe brațe / De Karenina-n dulceață / De gutui și de caise / Ce ne bagă-n sos și-n vise / Cam zglobii, cam paradise, / Când umbla în pielea goală / Și-ntre sîni c-o portocală... Și-ntre coapse c-o căpșună / De-aia doldora și bună… Și-ntre craci c-o căprioară, / Cine-o vede poa’ să moară…” (Emil Brumaru, ”Elegie cu fistic”).

Libertate (a iubirii). Despre libertatea, ”liberalizarea” iubirii în acest Occident (pe care, parcă vrăjiți, noi, românii, îl luăm mereu mimetic ca model, ca reper moral perfect), o liberalizare – ”cu două tăișuri” - începută în acei tumultuoși ani 1960, scrie minunat Pascal Bruckner (”Paradoxul iubirii”, Ed. TREI): ”Libertatea noastră în iubire, cu greu cucerită, are azi un preț ce ar trebui bine circumscris. (Într-o zi, va trebui să se scrie ”cartea neagră” a acelor teribili ani 960..). Ea, libertatea, nu ușurează, ci împovărează. Ea a rezolvat multe probleme, dar multiplică paradoxurile. Această lume pare uneori brutală pentru că este ”emancipată” și pentru că autonomia fiecăruia se ciocnește de autonomia celorlalți și se rănește, dureros: niciodată constrângeri mai numeroase nu au împovărat umerii fiecăruia dintre noi. Această povară explică în parte o anumită duritate și violență a poveștilor de dragoste contemporane.”

Deducție.Deducţia inteligentă a unui evreu. Dimineața, în drum spre serviciu, un evreu vede în stația de tramvai de pe strada lui un domn bine făcut şi foarte bine îmbrăcat. Prezența lui îl intrigă. Un domn astfel îmbrăcat nu se duce la serviciu la această oră a dimineții. Dacă nu se duce, înseamnă că vine. De unde poate veni în zori de zi un domn astfel îmbrăcat, decât de la o damă. Un domn bine vine de la o damă bine. La noi în cartier sunt trei dame bine: Nataşa, care-i însă plecată la Leningrad, Rașela, vecina noastră… dar de la ea vin eu, şi soţia mea. Soția mea are trei amanți: directorul ei (care e la birou), directorul meu (și el e la birou) şi pe un oarecare domn Abramovici. - Bună dimineața, domnule Abramovici! - Bună dimineața. Dar de unde mă cunoaşteți? - Ei… simplă deducție!

De-aș avea...Poezia ”De-aș avea o sumă fabuloasă”... în varianta inițială (1988), deosebită, oarecum, de aceea dată/consacrată la/de tipar: ”De-aș avea o sumă fabuloasă / I-aș lua iubitei blugi feerici / De-ar ieși toți popii din biserici / Lăsând nunți, botezuri, parastase / Ca s-o vadă-alene cum se plimbă-n / Ținte și tigheluri, suflecată / Ci atunci pocnind blazat din limbă, / Eu i-aș cere blugii să și-i scoată / De-ar cădea trăsniți pe loc toți popii / Și-ar trăsni buluc din ziduri, sfinții / Pipăindu-i trupul, ca miopii, / Oh, până la pierderile minții!” (Emil Brumaru)

Odă. “Odă curvelor. Dicționarele mint. În dreptul cuvântului «curvă»” am descoperit – în tot soiul de dicționare consultate - cuvintele: Femeie care duce o viață desfrânată; Cutră; Târfă; Soție adulteră. Cuvânt de origine slavă, vechi de când e lumea. Dar iată și o ”odă” închinată, respectuos, preoteselor sexului plătit: ”Ochii mei au orbit de atâta frumusețea umană. / Buzele mele s-au scârbit de atâtea săruturi decente. / Inima mea a <degerat> de atâta căldură sufletească. / Sufletul meu a înghețat de atâta foc pătimaș. Curat. Stabil. Comod. / Curvele sunt femei care au descoperit arta dăruirii. / Singurele! / Curvele sunt artă abstractă. / Neînțeleasă! / Curvele sunt lebede mărețe. / Murdare! / Murdărite de ele însele pentru a-și camufla frumusețea. / Spălate, sunt nevăzut de frumoase. / De o frumusețe candidă. Curvele sunt păsări acvatice cu pene negre. / Larus leucocephaeus. / Păsări care mănâncă pește și nu invers. / Ochiul uman e ademenit de alb și nu de negru. / De frumusețe care tăinuiește urât. / Nu de urâțenie care a fost cândva frumos dar s-a pervertit. / De chin. / De singurătate. / De nimicnicie. / Cinste curvelor pentru dăruirea de care sunt capabile. / Pentru a fi făcut din asta o meserie. / Aceea de a te sacrifica pentru a aduce desfătare. / Aceea de a te robi satisfacției altora. / Aceea de a-ți tăia propriile aripi pentru a le dărui altora. / Înainte de a-mi contesta oda și sufletul din care ea a izvorât, / Întreabă-te: / De câte ori ți-ai retezat aripile și i le-ai dat în dar celui pe care îl adori? / Și ai rămas târându-te pe pământ în timp ce el își lua zborul?” (Cristina Winters, Catchy.ro)

Trio (fatal?). Despre Mihai Eminescu, I.L. Caragiale auzise înainte de a-l întâlni, iar când l-a cunoscut personal a simţit că multe lucruri îl leagă de acest tânăr frumos, coborât parcă „dintr-o veche icoană”, cu ochi mari, în care se citeau frământări adânci şi visuri măreţe. Prietenia dintre ei a fost una profundă, dar departe de a fi liniştită şi armonioasă. Erau firi diametral opuse. Cu timpul, prietenia de tinereţe, exuberantă şi inconstantă, a trecut la un alt nivel, devenind o colaborare statornică şi o apreciere reciprocă. Aceasta, până la ruperea cu totul a legăturilor… Pe lângă discuțiile literare, politice, filozofice pe care le dezbăteau pe când lucrau împreună la „Timpul” ca redactori, e posibil să-şi fi mărturisit unul altuia şi ceva amănunte ale vieţii lor intime. Probabil, astfel a aflat Caragiale de legătura prietenului său cu Veronica Micle, aflată la Iaşi, şi căruia marele poet îi trimitea scrisori pasionale. Numit revizor şcolar în judeţele Neamţ şi Suceava, Caragiale o cunoaşte şi el, la Iaşi, pe Veronica Micle şi între ei se înfiripă o prietenie, urmată de o întreagă corespondenţă. Legătura cu Veronica Micle destramă însă planurile de căsătorie ale lui Eminescu – şi face cu totul dispărută – definitiv - puternica amiciţie ce-l lega de Caragiale.

Spovedanie.”L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu. Era senin, am putut sta de vorbă cu el cam un ceas şi apoi l-am împărtășit... după spovedanie, mi-au sărutat mâna şi au spus: <Părinte, să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult ca în fiecare seară, ca la Agafton, cântarea Lumină lină>". (Ieromonah de la Mănăstirea Neamţ, însemnare pe un Ceaslov, 1887)