Ion DRĂGUŞANUL

VICOVU DE SUS (I). Aflaţi într-o aparentă împăcare, cei doi fii ai lui Alexandru cel Bun, Ilie Vodă şi Ştefan Vodă, îşi recompensează partizanii, în 23 mai 1436, Ilie întărind zeloşilor săi partizani, fraţii Stan, Ioachim, Andriaş, Simeon şi Iurie Babici, „în ţara noastră a Moldovii, un sat, anume Jicovul-de-sus”, sat pe care Ştefan cel Mare îl va cumpăra, cu 200 zloţi tătăreşti, în 15 septembrie 1466, „cu toate hotarele sale vechi, cu câmpurile şi poienile, cu muncele, fâneţe şi izvoare cu peşti”, şi-l va dărui mănăstirii Putna.

În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare mănăstirii Putna, se afla şi „a 3-a biserică, la Jicovul de Sus, cu popă”.

Ca şi la Vicovu de Jos, stăpânirea călugărească aduce după sine nedreptate, evlavioase jelanii la Divanul Domnesc şi prigoană din partea ispravnicilor de Suceava.

În 2 noiembrie 1727, Grigore Ghica Vodă tocmea cu vecinii Putnei din „Vicovile şi Frătăuţii” să dea goştina la oi cu cisla, adică 450 lei turceşti pe an.

În 2 iulie 1742, pentru că se jeluise egumenul Putnei, Nicolae Mavrocordat Vodă poruncea ispravnicilor de Suceava să-i întoarcă pe vecinii Putnei din Vicove şi Frătăuţi „împrăştiaţi”, adică fugiţi pe moşii boiereşti, şi să le ia un bir anual suplimentar de 2 lei de casă cu un membru al familiei fugit.

În 10 ianuarie 1750, egumenul Dositei Herescu se plângea împotriva vecinilor de pe moşiile mănăstireşti ale Putnei, iar Racoviţă Vodă poruncea ispravnicilor „să-i înfrâneze şi să-i supue, ca să slujască cele ce vor fi de trebuinţă mănăstirii, pe obiceiu vechiu”.

În 27 martie 1766, după o altă jeluire a egumenului, ispravnicii mutau în vatra satului pe „Pătraş Urmă, Grigoraş Urmă, Grigore fiul lui Urmă, Chirilă Răuţu cu feciorul său, Ivan Rusu, Ştefan Rusu, Schiporenii şi Motreştii din Vicovul de Sus, care, având case lângă fânaţurile mănăstirii, fac mare pagubă şi stricăciune”.

În 18 iunie 1767, egumenul se jeluia Divanului lui Grigore Callimah Vodă împotriva iobagilor mănăstireşti din Frătăuţi, Gicove şi Straja, „care nu s-au obişnuit a trăi la vatra satului, unde este sălişte şi biserică, ce trăesc împrăştiaţi pe aceste moşii, aducând cu bucatele lor stricăciune şi pagubă mănăstirii”.

Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Vicovul de Sus, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „60 – toată suma caselor”, însemnând 7 scutelnici ai „săhăstriei Putnii”, 2 scutelnici ai „săhăstriei ot Ursoaia”, 4 femei sărace, 4 popi, 1 ţigan şi 42 birnici.

În 1774, Vicovul de Sus avea 80 familii (3 popi, 78 ţărani,în 1775), numărul familiilor ajungând, în 1784, la 154. Nici la Vicovu de Sus nu s-au aşezat emigranţi transilvăneni, cu excepţia plugarului Nichită BORŞAN din Borşa, care s-a stabilit la Vicov în anul 1750.

În 1784, mănăstirea Putna a arendat şi Vicovu de Sus unor lipoveni.

În 1787, câteva familii de agricultori germani, din cele optzeci sosite în Bucovina din Renania, din Bavaria şi din Baden-Württemberg, s-au stabilit la Vicovu de Sus.

Biserica din Vicovu de Sus a fost ctitorită, în anii 1802-1806, de ieromonahul mănăstirii Putna Calistrat URMĂ, şi restaurată în 1886. În 1843, biserica din Vicovu de Sus avea 2.880 enoriaşi, păstoriţi de preotul administrator Vladimir VASILOVICI. În 1876, în Vicovu de Sus erau 4.721 enoriaşi ortodocşi, paroh fiind Dimitrie SERETIAN, iar preot cooperator, Elias CIUNTULIAC (ulterior, în acelaşi an, Athanasius CIUPERCOVICI). În 1907, la Vicovu de Sus, paroh era Dionis HACMAN, născut în 1837, preot din 1865, paroh din 1869, preot cooperator fiind Tit POPESCUL, născut în 1868, paroh din 1896, iar cantori, din 1895 şi, respectiv, 1898, Teofan BARBIER, născut în 1869, şi Samson POPESCUL, născut în 1879.

Din 1852, a funcţionat la Vicovu de Sus o şcoală cu 5 clase, o alta cu 2 clase urmând să fie deschisă, în 1900, cea din Laura fiind înfiinţată în 1888[2].

În 1890, Vicovu de Sus avea 5.950 locuitori. Învăţători erau Ioan Moldovan şi Eugenia Alexandrovici, Vasile Turtureanu şi Constantin Popovici erau parohi, iar Teofan Barbier şi Ioan Nistor erau cantori bisericeşti.