Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
De secole bune, Franţa a jucat o carte importantă în ceea ce priveşte politica globală. Interesele imperiale, expansioniste ale hexagonului au fost cele care au determinat mişcări masive, din punctul de vedere al capitalului, al resurselor şi al persoanelor, pe teritoriul european, dar şi în lumea largă, dar mai ales pe continentul african. Secole la rând, Franţa şi-a consolidat poziţia de mare putere mondială, aducând în discuţie protecţionismul ca principiu de negociere cu un stat terţ, denumit ulterior partener, însă în majoritatea cazurilor profiturile cele mai importante rămâneau în sfera de influenţă franceză. În toată această perioadă s-a acumulat mult pe teritoriul continental al Franţei şi mai puţin în teritoriile de peste mări, francezii văzându-şi liniştiţi de treaba lor, construind în mai multe etape ceea ce a devenit astăzi Franţa modernă. N-au existat frământări şi tensiuni interne profunde (excluzând Revoluţia de la 1789 şi epoca Imperatorului Napoleon) şi nici confruntări externe decisive (chiar şi în cele două războaie mondiale din secolul trecut, Franţa a ştiut când să cedeze – fără foarte multe pierderi - şi când să îşi ceară drepturile de învingător). Poate din această cauză, Franţa îşi permite în acest moment o modificare substanţială a modului în care îşi desfăşoară relaţiile internaţionale, impunând noi standarde şi forţând acceptarea acestora de către partenerii tradiţionali. Două exemple îmi vin acum în minte, referitor la politica externă franceză, în contextul dezvoltării de noi parteneriate. În primul rând a fost episodul sosirii preşedintelui francez Nicolas Sarkoyz la Bucureşti, în primăvara acestui an, atunci când se anunţa cu emfază, semnarea unui parteneriat preferenţial între statul român şi cel francez. În al doilea rând, este vorba de recentul parteneriat semnat de Bulgaria şi Franţa, denumit foarte pompos „strategic”. Aşa cum nu s-a aflat până astăzi ce presupunea parteneriatul pe care îl obţinusem noi, probabil că nici despre înţelegerea franco-bulgară nu se va şti foarte mult. Doar discuţii şi presupuneri legate de participarea în comun pe teatre de război şi cooperarea în domeniul tehnicii militare. La ce vor fi bune aceste parteneriate, în condiţiile în care suntem membri de drept, cu drepturi depline ai NATO şi UE? Este greu de răspuns şi mai ales de înţeles. Dar dacă extragem din context, aşa cum se practică adeseori, un exemplu concret poate fi edificator. Sâmbătă am revenit în ţară de la Paris, cu Air France, compania cu care Tarom – operatorul aerian al statului român – are încheiat un acord strategic, făcând parte din alianţa SkyTeam, alături de KLM, Allitalia şi alte nume sonore ale aeronauticii mondiale. Aeronava care deservea ruta Paris (Charles de Gaulle) – Bucureşti (Henri Coandă) era parcată la o distanţă considerabilă de terminalul aerogării, fiind ultimul avion de pe spaţiul aeroportuar. La sosirea la Bucureşti, spaţiul de andocare destinat Air France a fost poarta 2, probabil cea mai bună de pe aeroport. Nu ştiu dacă poate fi trasă o concluzie, dar cu siguranţă acest exemplu nu este singular. Am sentimentul că de multe ori ne vindem prea uşor şi cred prea mult în chestia cu plecatul capului, pe care sabia nu-l taie.
