Luminiţa Tucă: „Ion Dolănescu / o viaţă de cântec”

Prezentă, recent, la târgul de carte (cu domul Orobeţ, în grad de… General Cart) de la Suceava, remarcabilul ziarist de cultură, de la „Jurnalul Naţional”, Luminiţa Tucă a încredinţat memoriei românilor o operă şi o personalitate reală, „Ion Dolănescu / o viaţă de cântec” (Fundaţia Culturală „Ion Dolănescu”, 2010), cel născut, în 25 ianuarie 1944, la Perşinari, în neamul haiducului Dolan, dar „într-o familie în care toţi cântau”.

Cartea, construită monografic, cuprinde, cu text şi portative, întreg repertoriul îndrăgitului interpret de muzică populară, un exhaustiv album foto şi o poveste tulburătoare, care începe cu „Ion, cel din neamul haiducului Dolan”, care mărturisea: „De mic mi-a plăcut să cânt!”, apoi relatează despre „Puiul de om ce-şi dregea glasul” pentru a ajunge, în cele din urmă, „Cap de afiş”, „O esenţă de român!”, „O legendă” („Era un domn!”), „Vocea de aur” sau „Fenomenul Dolănescu”.

Ion Dolănescu şi-a creat, ca text şi muzică, întregul repertoriu, pe structurile melodice străvechi, dar şi aceste structuri adaptate vocii şi sufletului său. Folclorul nu înseamnă creaţie de masă, ci un dat (când e vorba de datină) şi o mixtură de creaţii individuale, când e vorba de folclorul laic. Dolănescu, onest şi cu sine, nu numai cu noi, n-a făcut niciodată un secret din statutul de autor de cântece lumeşti, pe care l-a avut şi pe care şi l-a asumat.

Cartea Luminiţei Tucă ni-l prezintă prin rememorări ale vârstelor, făcute de Ion Dolănescu (şi povestea frumos, fără preţiozităţi şi fără ascunzişuri), prin duioase evocări, făcute de membrii familiei, inclusiv cei ai familiei artistice, şi de prieteni.

Ion Dolănescu a fost om (asta e dimensiunea supremă a adevăratului artist), cu păcate şi calităţi omeneşti, cu vise, cu împliniri, dar şi cu o apăsătoare însingurare, dar strălucind, mereu şi mereu, pe scenele ţării: „Toată viaţa mea a fost încununată de flori şi aplauze. Când vedeam sala care murmura, plină, mă gândeam: „Ce am să le spun eu atâtor oameni, ca să fie mulţumiţi?”. Mi se părea că niciodată nu e suficient, pentru că publicul nu te iartă, dacă dai greş! Dragostea publicului m-a susţinut”.

Ion Dolănescu trăia, totuşi, o apăsătoare singurătate, curmată cosmic doar de fulgerele scenei şi de aducerile aminte, care l-au tot însoţit de-a lungul întregii sale vieţi, aidoma unei trăiri simultane a tuturor vârstelor sale. Era singur şi între ai lui, dar şi în culisele scenelor, şi-atunci scotea, deasupra tuturor vârstelor sale, o anumită vârstă sau o alta, pentru a o retrăi clocotitor peste singurătatea clipei: „Maria Tănase mă învăţa: „Mamă, să-ţi dau puţin roşu în obraji, că pari palid la lumina reflectoarelor”. Aşa am făcut. S-a repetat spectacolul de la Casa de cultură din Târgovişte şi m-am întâlnit cu ea, pe holuri. Mi-a spus apăsat: „Ce te-ai boit aşa? Parcă ai fi o paţachină!”. „Păi, nu dumneavoastră mi-aţi spus?”… Am plâns”; sau, mai în adânc, mai în profund: „Îmi plăcea apusul de soare şi urmăream soarele alunecând după coama dealului. Mă întrebam, întotdeauna, unde se duce globul de aur, unde îşi are culcuşul? Când mai crescusem, imaginea apusului de soare mă îndemna să urc coama dealului, „spinarea balaurului verde”, cum îi spuneam eu, să urmăresc apusul”.

Un Ion Dolănescu pururi viu, delicat până la trăiri poetice, a depus, în sipetul de aur al memoriei românilor, Luminiţa Tucă, un Ion Dolănescu intim, frământat, trăind drama existenţială într-un mod aparte, dincolo de scutul zâmbetului şi al cântecului, cântecul fiind şi explozia de lumină a sufletului său, dar şi un scut, cu care îşi apăra sufletul. Cinstit vorbind, acel Ion Dolănescu, pe care nu-l ştia nimeni, impresionează mai mult chiar decât artistul, şi asta pentru că Ion Dolănescu, fără să-şi fi petrecut trăirile pe filele lui Cioran, exista între eu şi sine cu mult dramatism, un dramatism pus în lumină, cu vocaţie de gazetar înnăscut, de Luminiţa Tucă, vrednica şi inimoasa cumnată a celebrului Marius Tucă.

Dacă Ion Dolănescu a avut dreptate, dacă „Marea Comisie, care în fond te atestă, se numeşte Măria-Sa Publicul”, acest veritabil „stăpân al destinului nostru”, împotriva vremelniciei, ignoranţei şi nepăsării timpului, nu trebuie să ridice nimeni condeiul? Mi-e teamă că nu, Măria-Sa Publicul fiind doar un hulpav mistuitor de clipe, interesat de trecut şi de viitor doar în măsura în care i se răsfaţă clipita. Chestia asta a spus-o, pe la 1640, un călător străin prin ţările române, un oarecare Marco Bandini.