Constantin Arcu: „Faima de dincolo”

Tot la Paralela 45, ca şi „Cocteil în cranii mici”, apare în 2011 ediţia a II-a, revăzută a celui de al doilea roman al lui Constantin Arcu: „Faima de dincolo”.

Talentatul prozator din nord şi-a conturat deja, după un volum de proză scurtă, „Cenuşa zilei” (1995) şi după mini-romanul existenţialist „Omul şi fiara” (1996), un areal literar propriu şi o voce inconfundabilă.

Împingând procesul de demitizare până la ultimele sale limite sau consecinţe, cantonându-se adică în banalul cel mai derizoriu şi mai sordid, după cum inspirat observă criticul Mircea A. Diaconu pe coperta a IV-a a cărţii, prozatorul va reuşi performanţa de a defini „identitatea burlescă a unui nou mit”.

Faptele mărunte şi intrate într-un angrenaj ineluctabil al automatismelor cotidiene, personajele mai mult sau mai puţin anodine cramponându-se de tabieturi cel mai adesea vecine cu viciul îşi pot avea, odată intrate în distileria textuală a autorului, partea lor de  senzaţional, conştiinţa că există ca şi spaima de sine nu mai puţin orgolioasă. Sugestia vine (dar nu-i exclusă nici simpla coincidenţă intuitivă) din marea lecţie a lui Caragiale unde ceea ce scrie în „Vocea patriotului naţionale” e literă de lege şi nici revoluţie n-a putut fi în noaptea de lăsata-secului, „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, pentru că nu s-a scris despre aşa ceva în gazete. Raportul dintre realitatea propriu-zisă, nu întotdeauna eroică  şi condimentată cu isprăvi epopeice înălţătoare şi pilduitoare, şi reflectarea sa în vorba de duh care face înconjurul cetăţii ori în textul ce cunoaşte botezul tiparului, presupune şi implică multiple aspecte ce reliefează superioritatea actului oglindirii: scoaterea din anonimatul cel mai cenuşiu, personalizarea insului care încetează astfel de a mai fi cetăţeanul nimeni, cum ar spune Sorin Roşca, reierarhizarea membrilor într-o colectivitate, intrarea pe uşa din faţă în legenda şi mitul local, cunoaşterea celebrităţii şi chiar nemurirea cu faima ei prelungită dincolo de inevitabila trecere a Styxului. Nu întâmplător, aşadar, unul din protagoniştii romanului este un zămislitor de text: ziaristul justiţiar şi scriitorul Dan Dorian. Acesta nutreşte convingerea secretă, excluzând, fireşte, momentele de îndoială şi de sentiment al zădărniciei oricărui efort profesional şi civic, că prin cuvântul scris şi tipărit, fie şi într-o gazetă de provincie numită cât se poate de sugestiv „Deşteptarea”, răul din burg poate fi diminuat. (…)

Lumea aceasta umilă care populează romanul lui Constantin Arcu tinde neîncetat să-şi depăşească starea în care se află, ţinând să se vadă altfel, cu o altă aură socială, şi să intre cât mai repede într-o lume prezisă frumos de cei ce-şi arogau asemenea forţe oculte întru scrutarea viitorului. Ţigăncile ghicitoare îşi au, în acest sens al plonjării într-o altă realitate posibilă, rolul lor. (…) Se recurge nu o dată şi la epitafuri celebre cum ar fi cele din veselul cimitir săpânţean. Un topos individualizator în această mare trăncăneală, cum a etichetat Mircea Iorgulescu lumea din opera caragialeană, este frizeria lui Osvald, pandant moldav al lui Domnu Nae Girimea şi cugetător justiţiar care emite judecăţi imbatabile de tipul: „Profitorii roiesc în jurul revoluţiilor ca muştele deasupra excrementelor de om” (p.107). Ca în altă Poiană a lui Iocan, în frizeria evreului devenit celebru în târg pentru că trăieşte în apartament cu două femei însărcinate, soţia întoarsă cu coada între picioare din străinătate unde plecase la muncă, şi amanta pe care şi-o făcuse între timp, se face politică, se ia pulsul evenimentelor orăşelului unde nu se întâmplă nimic şi se bea vârtos. (…)

Constantin Arcu radiografiază minuţios efectele neplăcute ale tranziţiei postdecembriste aşa cum sunt ele resimţite într-un târg de provincie care încearcă să ţină pasul cu vremea şi c-o istorie nemiloasă cu destinele oamenilor debusolaţi de disponibilizări şi nemaiştiind încotro s-o apuce. Este un timp prin excelenţă al derutei sociale şi morale. Mitul îmbogăţirii peste noapte de pe urma micului trafic de mărfuri, cu sarsanaua, în şi din Turcia, Polonia sau Ungaria, s-a prăbuşit rapid. Micile chioşcuri nu-şi mai pot rula capitalul de subzistenţă pentru că mai toţi clienţii, biete nume trecute într-un catastif, cumpără pe datorie. Îşi repară maşinile vechi, se pierd în taifasuri inutile  şi ajung să se identifice cu amintirile ce constituie singura lor consistenţă şi avere. (…)

„Faima de dincolo” este o tulburătoare meditaţie despre refugiul în text ca distilare a banalului cotidian şi, totodată, despre prietenie, solidaritate, moarte şi destin. Cartea salvează de la inerenta uitare fapte şi trăiri sociale pe care trecerea timpului le aruncă în derizoriu şi în nimicnicie. Fără să moralizeze sau să ridiculizeze păcatele celor mulţi şi umili, autorul le acordă dreptul de cetăţenie literară tuturor acestor năpăstuiţi de soartă şi o face cu disimulată duioşie şi înţelegere.

Ion ROŞIORU