Dimitrie Vatamaniuc, Constantin Hrehor: „Convorbiri sub scara cu îngeri”

Îi este ursit poetului Constantin Hrehor să pună „sigiliul liniştii clasice” peste pagini memorabile ale istoriei spiritualităţii româneşti din Bucovina, întâlnirile sale cu mari personalităţi sfărâmând barierele timpului în care a existat sau există un „meşter de cărţi mari” sau altul, dar fiecare dintre ei „cumplit de cărturar”, reperele Silvestru Morariu şi Dimitrie Vatamaniuc desemnând, în fapt, hotarele definitive ale unei identităţi, cea a bucovinismului real, monumental, evlavios.

Noua carte trudită de Constantin Hrehor, „Convorbiri sub scara cu îngeri” cu academicianul Dimitrie Vatamaniuc, va beneficia, desigur, de cronici exhaustive şi amănunţite, pe deplin meritate, dar, anticipând acele cronici erudite şi competente, am să încerc să-mi fac datoria de slujitor al culturii, popularizând inedita operă, deşi exemplul cinstirii luminătorului de generaţii încă din timpul vieţii sale are tradiţie în Bucovina, precursorii lui Constantin Hrehor fiind Alecu Hurmuzachi, Iancu Nistor şi Mircea Streinul.

Dimitrie Vtamaniuc, „cumplit de cărturar”

„Om de ştiinţă pertinent, descoperit de iluştri dascăli din celebra galerie universitară clujeană, apăsat subliniat de George Călinescu”, Dimitrie Vatamaniuc, „făcând parte din generaţia care a pierdut totul”, deci din generaţia singurei mişcări literare bucovinene, în care fusese adoptat, ca poet, sub pseudonimul-rădăcină Dumitru Vatamanu, şi-a început „truda sa de miner în galeriile de aur ale manuscriselor lui Eminescu, pe mormane de minereu stelar răscolite de Perpessicius şi Al Oprea”, iar „mâinile lui au îmbătrânit dezgropând şi cântărind drept mărgăritarele veritabile ale Limbii Române, demonstrând pentru totdeauna că Limba Română prin Eminescu a devenit Columnă şi că Eminescu este, înainte de toate, un voievod peste o ţară de cuvinte”. Precursori în buna tradiţie bucovineană i-au fost domnului academician T. V. Stefanelli, Radu I. Sbiera, George Tofan, Ion Grămadă, Liviu Marian, Grigore Nandriş, Vasile Gherasim, Constantin Loghin, Leca Morariu, Ilie E. Torouţiu, Traian Cantemir şi Traian Chelariu, tradiţia culturală, aidoma celei istorice, responsabilizând şi înnobilând, prin consacrarea propriei identităţi. Constantin Hrehor, în convorbirile sale cu Dimitrie Vatamaniuc, asta şi încearcă să scoată la iveală: responsabilizarea, adică superba conştiinţă de sine a cărturarului bucovinean, şi nobleţea, adică aura pe care o conferă cărturarul locului natal. E drept, cei doi suceviţeni, academicianul Dimitrie Vatamaniuc şi poetul Constantin Hrehor, exagerează în descoperirea de vechime pentru satul natal, o vechime conferită artificial fiecărui neam în parte ca statornicire, aşa cum exagerează şi despre spaţiile de sacralitate din care face parte, ca punct de intersecţie, mănăstirea din Suceviţa, dar exagerează cu sufletul, trăind mitic, desluşind mitic şi, din păcate, mitizând uneori eronat (de pildă, în susţinerea slavizării numelor româneşti sub autoritate austriacă, deşi recensământul lui Rumeanţev probează astfel de practici anterioare, în acest nord de ţară, din pur oportunism românesc, din parvenitism). Dar în ciuda folosirii unor reflexe istoricizate, înalţii convivi izbutesc să desluşească, prin dialog, şi o superbă istorie a locurile şi, în primul rând, o istorie a spiritualităţii obşteşti.

„Sigiliul liniştii clasice”

Poetul Constantin Hrehor, provocându-l pe academicianul Dimitrie Vatamaniuc la „convorbiri sub scara cu îngeri”, provoacă, de fapt, o operă memorialistică remarcabilă, pe care probabil că domnul academician nu ar fi încredinţat-o paginilor albe niciodată, graţie spiritului iconarist, în care doar ceilalţi contează, nu şi propria identitate. Dialogând cu Hrehor, Dimitrie Vatamaniuc îşi dezvăluie uriaşa statură lăuntrică, fiecare întâmplare şi fiecare personaj din viaţa sa fiind şi o întrebare, căreia avea să-i afle răspunsul, fie în istorie, fie în cultură, fie în mitic sau mistic. Este tulburător şi pururi tânăr, viu şi dinamic Dimitrie Vatamaniuc neştiutul, cel de dincolo de operă şi de cumsecădenia plină de nobleţe a ultimului mare spirit al Bucovinei, iar Constantin Hrehor, şi poet, dar şi preot, cu har în amândouă dimensiunile sale, ştie să aducă omul, cu toată aura lui tulburătoare, la o spovedanie publică, precum cele din primele două secole ale creştinismului. Şi, astfel, mărturisind şi înfăţişând mărturii, inclusiv mărturii iconografice, Dimitrie Vatamaniuc şi Constantin Hrehor sacralizează Suceviţa şi Bucovina prin „sigiliul liniştii clasice”, pe care doar spiritele înalte îl pot aplica.