Amintiri din Comunism

Mari bancheri capitalişti, care sug sângele popoarelor, cum scria în 1950 Scânteia cea bătrână, nu mai răsar, precum soarele din acei ani trecuţi. S-au făcut şi în Rusia cea pravoslavnică miliardari, dar ruşi de altă naţionalitate. Mulţi sunt urmaşii vechilor khazari, care au avut un imperiu înaintea celui rus. Puţin respect din partea istoriei merită doar câteva sute de miliarde de dolari furaţi din patria bogată a mujicilor, suflete moarte, descrişi în 1840 de genialul Gogol.

Colonelul Gaddafi, preşedintele Libiei, este acum în iad. Tânăr locotenent simpatic, în 1969 a doborât monarhia. La Muzeul de Istorie a României, în fosta clădire a Poştei de pe Calea Victoriei, am văzut, după 1970, multe cadouri primite de tovarăşul preşedinte al RSR Nicolae Ceauşescu. Fiind dictator veritabil, putea să ţină acasă acele cadouri, sau măcar pe unele dintre ele. Revăd şi acum o sabie de argint cu pietre preţioase primită de la Gaddafi, un bun prieten al conducătorului României socialiste. Mai era şi o bucată de rocă de pe Lună, adusă de preşedintele american Nixon şi multe alte obiecte de colecţie, din aur, argint, pietre preţioase, ajunse în patrimoniul poporului. Preşedintele nostru iubit nu era colecţionar. Am mai spus că România postcomunistă nu trebuia să restituie Ordinul Jartierei, primit în 1978 în Marea Britanie. Era normal, în acest caz, să cerem şi noi Ordinul Tudor Vladimirescu clasa I de aur, primit de regină.

Bătrânul dictator Gaddafi s-a împăcat cu Occidentul cu câţiva ani în urmă, crezând că va trăi veşnic. Americanii l-au bombardat prin 1982 drept pedeapsă pentru că susţinea aşa-zisul terorism internaţional, dar şi pentru că a cerut ca israelienii să fie mutaţi în Alaska. Acum, precum lui Mubarak şi altor dictatori celebri, i-a venit şi lui rândul să plece. Şi el nu a plecat fără război din Libia. A spus-o fiul lui. Mai bine punea pe altcineva să vorbească. Trebuia să fugă şi el cu un elicopter în deşertul saharian, unde nu dă nimeni de tine.

În 1969, România socialistă trăia zile fericite. Mă rog, cum se putea atunci, când au şi rămas în Turcia vreo 10 suceveni plecaţi în excursie. Muncitorii constructori lucrau cu sârg la blocurile de pe str. Mărăşeşti şi la Casa de Cultură. Tineri cum eram, precum tiranul în devenire Gaddafi, noi sucevenii fumam ţigări Amiral, Snagov, uneori Aroma şi alte mărci celebre cu adevărat. Se găseau şi Pall Mall şi Kent, viitoare valută de schimb, dată doctorilor împreună cu o sticlă de băutură străină şi un pachet de cafea. Nu ştiu când va mai avea Suceava o nouă braserie şi un bar celebru precum cel de la restaurantul şi hotelul Central, azi magazin alimentar. Am uneori senzaţia că vin de la începutul veacului XX, deşi perioada interbelică, capitalistă şi reacţionară, îmi părea veche de secole în tinereţe, adică cam pe atunci când cântau Beatleşii, la noi nu, evident, şi Elvis. Noi îl aveam pe Aznavour, italienii Celentano, Gianni Morandi şi pe Sophia Loren şi Brigitte Bardot drept supremul ideal feminin. Nu ştiam încă că mai frumoasă decât toate era Marilyn Monroe. Ea trăia în ţara imperialismului american. Mai era o artistă care reţinea atenţia tinerilor şi adolescenţilor, italiana Roxana Podestà, Circe din filmul Ulise. La noi apăruse o actriţă frumoasă cu ochelari, Irina Petrescu, în filmul Duminică la ora 6, în care juca rolul unei ilegaliste. Sergiu Nicolaescu îşi începea şi el epoca de aur cu toate peliculele lui naţionalist-comuniste, cu Decebal şi Mihai Viteazul şi alţii.