Toaletele publice – o aventură urât mirositoare

În urmă cu 2.000 de ani, romanii au răspândit civilizaţia în imperiul pe care l-au creat, construind băi şi toalete publice, alimentate cu apă, în care curăţenia era o normă obligatorie.

Acum, în ciuda progreselor cu care ne lăudăm, a detergenţilor eficienţi la îndemâna oricui, a odorizantelor, în toaletele publice de la noi, inclusiv în cele din instituţii, şcoli, unităţi sanitare, gări, autogări, civilizaţia e una urât mirositoare, cu WC-uri murdare, podele ude de urină, cu instalaţii defecte, fără săpun cu care să te speli pe mâini şi fără hârtie igienică.

Se spune că toaleta indică gradul de civilizaţie al unui popor. Cel puţin în acest domeniu suntem codaşii Europei. E de ajuns ca, forţat de împrejurări, să intri într-o toaletă publică pentru a te convinge de acest lucru.

Nu e de mirare că una dintre cele mai surprinzătoare experienţe ale românilor care au ieşit peste hotare, chiar şi numai până în Ungaria, este cea a utilizării unei toalete publice unde miroase a flori, în care totul luceşte de curăţenie şi îţi inspiră încredere, nu repulsie, în care apa se trage automat sau cel puţin instalaţia funcţionează normal, unde hârtia igienică este la discreţie şi nu trebuie cerută special sau să umbli cu ea la tine, iar la ieşire, îţi poţi spăla mâinile cu săpun care să mai şi miroase frumos.

Acum, această experienţă poate fi regăsită doar la marile centre comerciale din municipiul reşedinţă de judeţ, unde modelul occidental a fost preluat cu brio, în vreme ce în instituţiile publice, unităţile de învăţământ, cele sanitare, clădirile administrate de stat, toaletele publice sunt un exemplu negativ, al unei mentalităţi învechite, în care curăţenia şi facilităţile pentru cetăţeni sunt doar un moft.

Justiţie urât mirositoare

Chiar dacă nu ar scrie mare pe uşă “Toaletă publică bărbaţi”, toaleta de la parterul Palatului de Justiţie poate fi uşor găsită după mirosul de urină care răzbate dinăuntru. Mirosul te loveşte în faţă când deschizi uşa şi dai cu ochii de o baltă mare, de apă, urină şi noroi, în mijlocul încăperii.

Împinşi de nevoie, cei veniţi cu treburi la Tribunal, care au de aşteptat ore în şir, se strecoară înăuntru strâmbând din nas de dezgust, păşind atent pe lângă perete, pentru a ocoli balta mirositoare.

Efortul e inutil. Chiar dacă reuşeşti să treci de această primă capcană, ca să intri în toaleta din capătul încăperii, balta de acolo, din aceeaşi compoziţie dezgustătoare, nu te mai lasă să o ocoleşti.

Un WC şi un pisoar pe care e preferabil să nu le foloseşti, la o instituţie ale cărei holuri de obicei sunt înţesate de lume, sunt total insuficiente, încât, de multe ori, se formează cozi de aşteptare şi la toaletă.

Până nu demult, intrarea la această toaletă, în care nu ai la dispoziţie nici măcar un petec de hârtie igienică şi ceva săpun, să te dezinfectezi la ieşire, era şi taxată.

Pentru femei, toaleta este situată pe un hol lăturalnic. Nu ajungi acolo decât îndrumat sau dacă eşti perseverent în căutare. Plăcuţele indicatoare nu s-au inventat încă la noi, cel puţin nu pentru o chestie elementară, precum necesităţile umane.

Instalaţii defecte în toaletele Primăriei Suceava

Una dintre cele mai vizitate instituţii, prin care zilnic se perindă mii de suceveni, este sediul Primăriei Suceava. La patru din cele şase niveluri ale clădirii există toalete publice, care sunt puse la dispoziţia angajaţilor şi a tuturor celor care intră în instituţie, fără nici o restricţie.

Dacă aici curăţenia este cât de cât acceptabilă, cu excepţia toaletei de la parterul clădirii, care, fiind mai des folosită, ar fi trebuit să fie curăţată mai des, pentru ca amestecul de urină, apă scursă din instalaţiile defecte şi noroiul de pe pantofi să nu mai fie cărat până la uşa principală, lăsând în urmă şi un miros neplăcut, în schimb, şocantă este starea deplorabilă a instalaţiilor sanitare.

La orice etaj ai merge, nu există baie în care apa să nu curgă dintr-o ţeavă spartă, din ţevile ruginite, din pisoarele îngălbenite, pe lângă WC-urile fără capace, cu instalaţii de tragere a apei defecte, în vreme ce din pereţii “îmbătrâniţi” de vreme se mai desprind din când în când bucăţi de faianţă.

La fel ca în toate instituţiile în care accesul la toalete este liber pentru toţi, hârtia igienică lipseşte cu desăvârşire, ca şi cum toţi ar trebui să umble cu câte un sul asupra lor, oriunde ar merge.

De vină ar putea fi şi mentalitatea românească - dacă s-ar pune se fură, lucru care, în afară, este de neconceput, preţul unui sul de hârtie fiind nesemnificativ comparativ cu necesitatea sa.

De asemeni, deşi există automate pentru săpun lichid, acestea stau goale cu lunile, uneori, celor care ţin totuşi să se spele pe mâini fiindu-le pusă la dispoziţie o cutiuţă cu ceva detergent, în care să cotrobăie cu degetele umezite.

Dotările cu ustensile de curăţenie lasă de asemeni de dorit, periile de curăţare a WC-urilor fiind “chelite” de prea multă utilizare, iar pentru ştergerea gresiei fiind adeseori folosite cârpe, în loc de mopuri care să fie stoarse cu uşurinţă.

Paradoxul toaletelor publice din instituţii

O situaţie contradictorie o întâlneşti în sediul Inspectoratului Teritorial de Regim Silvic şi Vânătoare, unde baia renovată destul de recent arată bine, civilizat, însă miroase de-ţi mută nasul. Duhoarea care te loveşte de cum deschizi uşa te descurajează să mai intri, în ciuda necesităţilor care te presează.

Dacă îţi ţii respiraţia şi intri totuşi, vei constata cu surprindere că totul pare destul de curat. În schimb, lipsa unui detergent sau dezinfectant cu care să se spele pe jos, în primul rând, face ca mirosul de urină uscată să fie atât de puternic încât, în zilele de vară, se simte şi pe holul instituţiei şi chiar până în birouri.

Acestui inconvenient i se adaugă lipsa unor elemente necesare oricărei toalete – săpun şi hârtie igienică, la dispoziţia oricui, lucru cu atât mai de neînţeles cu cât cei care utilizează cel mai mult respectiva toaletă sunt în principal angajaţii instituţiei, numărul vizitatorilor fiind destul de redus.

În alte instituţii, toaletele sunt curate, multe au instalaţii noi, au fost modernizate, dar, la fel ca peste tot, săpunul şi hârtia igienică par să fie un lux pe care nu şi-l pot permite.

Cele mai curate şi mai dotate toalete sunt cele ale instituţiilor care le ţin sub cheie (ex. Direcţia de Sănătate Publică), doar angajaţii având acces la ele, în vreme ce vizitatorii, care vin cu treabă acolo, n-au decât să se ţină cât pot. De asemeni, toalete curate şi dotate cu tot ce trebuie sunt cele din instituţiile unde nu intră oricine oricând, ci accesul este controlat de gardieni, iar numărul celor care au de ajuns acolo zilnic este destul de mic, comparativ cu alte instituţii. Acesta este cazul Direcţiei Sanitar Veterinare, al Direcţiei de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului. Surprinzător, dar şi toaletele Prefecturii Suceava, Consiliului Judeţean şi ale Direcţiei Silvice Suceava, instituţii care au un flux considerabil de vizitatori, pot fi considerate un exemplu de urmat de către toate celelalte instituţii, oferind acel sentiment de civilizaţie.

Toaletele publice din gări, scoase din uz

Pentru cei care ajung în Suceava cu trenul şi au nevoie urgentă de a merge la toaletă, experienţa oferită de CFR este dezolantă.

În Gara Burdujeni, modernizată recent, nici măcar un sfert din instalaţiile sanitare noi, montate odată cu renovarea clădirii, nu mai sunt utilizabile. Din clădirea mare, care a fost gândită să îşi ofere serviciile unui număr mare de călători, în acelaşi timp, doar o mică porţiune, cu trei cabine de WC, mai este folosită. Ca să ajungi acolo te plimbi printr-un labirint de uşi termopan rămase fără mânere, pe lângă zeci de pisoare în dreptul cărora, pe o sfoară întinsă, scrie “Pişoare defecte”, în vreme ce pe uşile toaletelor, legate cu sfoară de calorifer, sunt lipite afişe cu “Defect”.

Practic, o parte din milioanele de euro cheltuite pe reabilitarea Gării Burdujeni au fost aruncate în vânt, pentru ca acum să mai fie disponibile trei toalete fără mâner la uşă, la care ajungi după ce plăteşti un leu la intrare unui bărbat ce îţi întinde un petec de hârtie igienică doar dacă spui că ai nevoie.

La Gara Iţcani, care multă vreme a fost principala gară a Sucevei, clădirea în care funcţionează WC-urile pare să facă parte din altă poveste. De pe peron nu mai există nici o cale de acces în interior. Clădirea e înconjurată de garduri, iar uşile de intrare sunt blocate. Am crezut că a fost abandonată, închisă definitiv, dar, dacă îi dai târcoale de jur împrejur, ignorând mirosul de urină de pe pereţi şi grămezile maronii de care trebuie să te fereşti, să nu calci în ele, dai de o uşă lăturalnică, unde un bărbat te întâmpină, îţi cere taxa de 1 leu şi îţi întinde o bucată de hârtie igienică împăturită.

Toalete sunt de pe vremuri, cu tălpici turceşti, chiuveta e una veche, metalică, dar măcar e curăţel, deşi, prin utilizarea îndelungată, în condiţii de igienă îndoielnică, tot îţi inspiră teama că rişti să ieşi plin de microbi de acolo.