Monica TĂTARU

Îi vedem rar pe stradă sau în magazine, chiar şi mai rar în mijloacele de transport în comun şi sunt aproape inexistenţi în firme, angajaţi. Cel mai des îi vedem abătuţi, ascunzându-se în spatele unei perdele trase de la o fereastră a unui bloc..Iar atunci când ne întâlnim cu ei pe stradă, întoarcem capul şi trecem pe lângă ei, indiferenţi, de parcă nu ar exista.. Persoanele cu dizabilităţi formează, până la urmă, cea mai mare comunitate de minorităţi neglijate din Romania..Cum trăiesc aceşti oameni, din ce îşi asigură viaţa de zi cu zi? Statul le oferă o pensie de handicap, dar aceasta este insuficientă chiar şi numai pentru medicamentele de care au nevoie zi de zi. Restul de cheltuieli, pentru întreţinere, mâncare, chirie, haine, ca să nu mai vorbim de un concediu, cum şi le asigură?

În România, o persoană cu dizabilităţi îşi petrece cea mai mare parte a vieţii izolată, uitându-se la televizor(dacă îl are, dacă şi-l permite), citind sau ascultând emisiunile de la radio, iar din când în când, mai are „bucuria” de a ieşi afară, la o plimbare, dacă are pe cineva foarte apropiat care să o ajute. Cât de normală şi de sănătoasă este o societate care, pe motiv că nu corespund majorităţii, îi transformă pe aceşti oameni în indivizi invizibili?

 

De marginalizarea acestor oameni suntem vinovaţi atât noi, cât şi ei

Izolarea socială implică o funcţionare deficitară a societăţii, a reţelelor sale sociale. Izolarea socială se produce atât prin izolarea determinată de procesul social în sine, cât şi prin auto-izolare. Cu alte cuvinte, de marginalizarea acestor oameni suntem vinovaţi atât noi, întreaga societate, cât şi ei, pentru că se lasă înfrânţi şi uită să lupte pentru drepturile lor. În marea majoritate a cazurilor, izolarea socială şi discriminarea au ca efect imediat împingerea în sărăcie a celor aflaţi în această situaţie. Iar acest lucru este foarte grav pentru o societate în care, din totalul indivizilor marginalizaţi(delincvenţi, săraci, şomeri, bolnavi psihici, minorităţi etnice puternic discriminate), numai persoanele cu dizabilităţi reprezintă aproximativ 500.000 de oameni, iar toţi aceştia beneficiază într-un fel sau altul de o facilitate de la stat, facilitate suportată de noi toţi care ne aflăm în câmpul muncii.

Întrebarea e de ce foarte puţini angajatori acceptă persoane cu dizabilităţi în cadrul firmei lor şi de ce foarte puţini angajaţi acceptă colegi din această categorie. Sunt oameni foarte capabili să presteze diverse munci, oameni care merită să li se acorde şansa de a trăi la fel cu majoritatea. Iar o persoană cu dizabilităţi poate contribui semnificativ si pentru o lunga durată de timp la creşterea  productivităţii şi profitului unei companii.

 

Legea 448/2006 aduce şi beneficii fiscale

Prea puţini dintre angajatori cunosc cadrul legislativ cu privire la angajarea persoanelor cu dizabilităţi. Potrivit Legii 448/2006, persoanele cu dizabilităţi se pot încadra în muncă ţinând cont de pregătirea profesională şi de capacitatea lor de a munci. Pe lângă asta, conform aceleiaşi legi, orice angajator cu peste 50 de angajaţi este obligat să angajeze persoane cu dizabilităţi într-un procent de cel puţin 4 % din numărul total de angajaţi.

Din păcate, marea majoritate a firmelor cu peste 50 % de angajaţi preferă să plăteasca lunar la stat o sumă reprezentând 50 % din salariul de bază minim brut, pentru fiecare loc de muncă în care nu au încadrat persoane cu dizabilităţi, decât să ofere o sansă unor oameni, şansa de a demonstra că sunt capabili şi că nu sunt diferiţi de majoritate.

Foarte puţini angajatori ştiu ca Legea 448/2006 aduce şi beneficii fiscale companiei, cum ar fi faptul că o parte dintre cheltuielile suplimentare generate de angajarea unei persoane cu handicap sunt deductibile de la calculul profitului impozabil, la fel cum sunt deductibile din bugetul asigurărilor de şomaj platite către bugetul de stat şi cheltuielile de pregătire, formare şi orientare profesională ori de încadrare în muncă a persoanelor cu handicap. Mai mult, persoanele cu handicap sunt scutite de impozitul pe salarii.

Lăsând deoparte aspectul legislativ, cu obligaţii şi avantaje, nu trebuie să uităm că ne mândrim cu faptul că trăim într-o societate creştină, religioasă şi nici faptul că suntem o ţară europeană. În nici o ţară din Uniunea Europeană, aceste persoane nu sunt ostracizate, marginalizate. Dimpotrivă, ele trăiesc în comunitate, duc o viaţă independentă.

Poate că ar trebui ca prejudecăţile noastre să se indrepte mai degrabă impotriva handicapurilor morale, impotriva lipsei de integritate, de onestitate, de bun simt şi oamenii suferinzi de aceste handicapuri să fie excluşi din societatea românească…

Aşteptăm întrebări şi sugestii la telefon 0230 520317 sau pe email office@agentierecrutare.ro.

Consultant- psiholog, Monica Tataru
Human Resources Consulting
Agenţie de recrutare şi selecţie de resurse umane

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Persoanele cu dizabilităţi, cui le lăsăm?.

Comentarii