Doru POPOVICI

Alaltăieri, pe 23 august, Federaţia Internaţională de Tenis de Câmp a anunţat împlinirea unei jumătăţi de secol de la inaugurarea clasamentului ATP, un soi de carte de căpătâi a tenisului mondial, întrucât pe baza acestui clasament se stabileşte poziţia fiecărui jucător pe tabloul oricărui turneu, de la cele pe câțiva bani şi câteva puncte, până la cele 4 de Grand Slam. Această aniversare este deosebit de onorantăpentru întreg sportul românesc, întrucât un mare campion român, Ilie Năstase, a fost primul loc 1 în acest prim clasament mondial, creat în 1973. Datorită vârstei, mă număr printre norocoşii care au apucat să îl vadă pe Ilie Năstase în momentele cu adevărat antologice ale unei cariere la care în ziua de azi cine ar îndrăzni măcar să viseze ar putea fi considerat bun de legat. Îndrăznesc chiar să susţin că până să vină Apocalipsa, nici pe adunate jucătorii români de tenis nu vor câştiga atâtea titluri câte a obţinut Ilie Năstase de unul singur: 83 de trofee la simplu şi 45 la dublu! Dintre acestea, la simplu are şi 2 turnee de Grand Slam (Roland Garros şi USOpen),plus două finale la Wimbledon pierdute (1972 la Stan Smith, 1976 la Bjorn Borg), iar la dublu,3: Roland Garros, Wimbledon şi USOpen. Se pot adăuga şi cele 3 finale de Cupă Davis, pierdute toate în fața SUA, două în deplasare şi una la Bucureşti. Ilie Năstase a fost un spectacol în sine. Dincolo de loviturile lui de o tehnicitate şi de o imaginaţie năucitoare pentru adversari, atitudinea lui rebelă, uneori chiar golănească, avea un farmec aparte, în mare măsură apreciat de noi, dar taxat cu amenzi şi reproşuri în restul lumii. Ilie Năstase avea 27 de ani când a devenit locul 1 mondial, primul în istoria ATP. A fost atât de mare, încât toate tâmpeniile din viaţa sa de dincoace de terenul de tenis îi pot fi trecute cu vederea, chiar iertate, întrucât geniile au o existenţă diferită de a omului obişnuit. Iar Ilie Năstase a fost genial.