Mircea Radu IACOBAN

„Parca-i fi de la Pocreaca!” – am auzit cum a fost admonestat într-un Kaufland bătrânelul care, la casă, nu nimerea codul cardului. „Pocreaca” sună ca dracu’, ar exclama știm noi cine, și într-adevăr, sonoritatea ciudată a denumirii satului, asociată cu izolarea reală într-un fund păduros de Moldovă a așezării dintre județele Vaslui și Iași, ar putea explica (dar, cu siguranță, nu și justifica) conotația de-a dreptul peiorativă adăugată unui inocent substantiv propriu devenit adevărat simbol al istoriei ce șchiopătează cu un pas în urma mersului vremii. Originea denumirii locului a rămas incertă, fiecare dintre propuneri fiind marcată cu același respectabil semn de întrebare. Cum spunea Iorga, în Moldova mai toate satele „vor să se tragă din strămoși dăruiți de Ștefan pentru vitejie”, drept pentru care și aici este evocat domnitorul ce doarme la Putna, amândouă ipotezele fiind, zic eu, fantasmagorice. Prima e chiar hazlie: după o bătălie, Voievodul a rămas impresionat la vederea frumosului sătuc din marginea pădurii și și-a uitat spada... p-o cracă. A doua e tot pe-acolo: urmărind tătarii dinspre Dobrovăț, Ștefan a descoperit cu greu așezarea pitită în umbra stejarilor ce-o acopereau precum un capac – „pocriș” în graiul localnicilor. Aș propune mai degrabă slava veche, atât pentru acel „Po” inițial, foarte prezent în construcții similare slavone, cât și pentru „cr”, asociabil cumva unui „Christ”. Dar poate nu-i nici așa... Astăzi, Pocreaca are drum asfaltat (adevărat, plesnit și răvășit repede după tăierea panglicii), în sat funcționează (adică, spre a respecta tipicul, „își desfășoară activitatea”) firme precum „Lightsome arts SRL”, „Agrisophy expert SRL”, „Cattleya sadhows SRL”, „Nisela sante SRL” (după cum se vede, s-au isprăvit vorbele din limba vechilor cazanii), poți comanda la cutare număr de telefon un tort aniversar, la un altul buchete de trandafiri, și mesagerul firmei ți le va aduce la domiciliul care, pe vremuri, avea fântână cu cumpănă la poartă. O evoluție aproape normală pentru ruralul românesc, dacă n-ar fi fost grav știrbită de Primăria ce a decis tăierea tuturor copacilor din curtea școlilor. Doar după ce elevii au îmbrățișat cu încăpățânare cei câțiva arbori rămași în picioare, drujbele au trebuit să-și potolească cretina râvnă... Aici, la Pocreaca, dar în cu totul altă Pocreacă, Eminescu, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, a venit în 1875 să inspecteze școala (scena am imaginat-o în filmul „Un bulgăre de humă”). De ce tocmai aici? Ca urmare a prevederilor Legii Instrucțiunii Publice promulgată de Cuza în 1864, la vremea vizitei „Luceafărului” în județul Vaslui ființau de acum 38 de școli rurale. La Pocreaca, preoții și răzeșii satului terminaseră ridicarea unei școli încă din 1850, chiar cu trei ani înainte de zidirea bisericii. Primul învățător, care urma să oficieze la catedră toată viața, se numea Alexandru Sadoveanu, bine apreciat de Eminescu în raportul din 1875. Acolo, școala satului a funcționat până în 1964, adică vreme de 114 ani, când, în loc de a fi consolidată și refăcută, a căzut victimă buldozerului asasin. Fotografia din preajma demolării ne arată o clădire zdravănă și încă funcțională, poate cea mai veche școală construită de obște în Moldova, dar și numai faptul că acele încăperi au fost sfințite prin trecerea poetului național ar justifica menținerea vechii zidiri și eventuala ei reconsolidare. N-a fost să fie – ce pretenții să ai la Pocreaca, atâtă vreme cât, tot în acei ani, la Iași era dărâmată Academia Mihăileană? Eminescu scria „Răzeșii țin mai cu seamă a avea școli (...) în satele acestora școlile sunt emanația unei trebuințe reale a poporului.” În concluziile „inspecțiunii” la Pocreaca, poetul raporta ministrului: „Subsemnatul au fost propus ridicarea școlilor din comunele Poiana Cârnului (Pocreaca) și Ciorteștii la gradul I, pentru că împreună cu cea din Dobrovăț sunt în toate privirile cele mai bune școli rurale din județul Vaslui.” Rezoluția ministrului: „Se va răspunde că din cauze bugetare nu aprob” – motivație lesne de regăsit și-n actualitate. Multe dintre datele cuprinse în această tabletă le-am aflat dintr-o excelentă carte, foarte solid documentată, uneori ai zice chiar excesiv, datorată lui A. Trincă Buruiană și publicată cu sprijinul financiar al unui fiu al satului, inginerul Constantin Cuza. Adevărat noroc pentru unele așezări rurale moldave astfel de prestații temeinice ale câte unui împătimit de istoria locului, dispus la trudnice cercetări în arhive și la tezaurizarea de date obținute prin amănunțită cercetare proprie. Cartea „Pocreaca răzeșească – istorie și genealogie 1502-1945” vorbește arhi-documentat despre așezare, relief, climă, memoria arheologică, istoria locului, instituțiile satului (biserică, școală, primărie), conturează chipurile unor „oameni ai locului”, adună mărturii ale bătrânilor satului, descâlcește complicate genealogii, conturând convingător imaginea unui univers rural altfel sortit uitării. Bravo lor!