Doru POPOVICI

La ultimul meci din prima ligă a României (pentru cititorii noştri din alte galaxii: ţara aceea tocmai retrogradată cam în a treia urnă valorică - din trei! - în competiţiile continentului numit Europa) un antrenor al unei echipe numite Viitorul a spus ceva arbitrului de rezervă care (pârâciosul!) i-a povestit centralului tărăşenia, iar acesta a considerat că domnul în cauză merită fix cartonaşul roşu şi implicit plecarea în tribune pentru ultima bucăţică a meciului respectiv. Pe domnul antrenor şi proprietar şi manager şi multe altele îl cheamă Gheorghe Hagi, iar la aceste "multe altele" se poate trece şi desemnarea sa drept cel mai bun fotbalist român din întreaga istorie a acestui sport. Hagi este totodată şi singurul fotbalist român care a jucat la cele mai mari două cluburi de pe planeta asta: Real Madrid şi Barcelona. A fost, de asemenea, selecţionerul echipei România, chiar cel mai tânăr din istoria acesteia, dacă nu mă înşel, la data când a preluat-o având 36 de ani. Precum se vede, e vorba de un recordman, de un deschizător de drumuri, de un campion. Un om despre care se poate spune că ştie despre ce-i vorba în fotbal din toate poziţiile. Plus una, care e doar a lui: cea de creator de fotbalişti, la un nivel pe care încă nu l-a atins vreun altul în România, şi la care e greu de presupus că va mai ajunge cineva. Indubitabil, Gică Hagi ştie ce spune, atunci când spune. Adesea, spusele lui supără. Dar aproape de fiecare dată viitorul arată că la data emiterii, spusele lui au fost corecte. Că nu greşeşte când acuză, cu autoritatea celui care nu priveşte, ci chiar se implică total. Între acuzaţiile dure ale lui Hagi şi fiţele de frustrat şi de alintat ale lui Dan Petrescu, e clar că spusele lui Gică au altă substanţă. Din nefericire, cei la care se referă cei doi fac un zid deocamdată impenetrabil alcătuit din tupeu nemăsurat şi tot atâta nesimţire.