Doru POPOVICI

Cei care citiţi constant această rubrică ştiţi fără îndoială că atunci când e vorba de tenis, în clasament pentru mine există Roger Federer, apoi o mulţime de locuri goale, şi abia după asta putem discuta despre Nadal, Nole şi care or mai fi... E exact ca în muzică: Beatles şi Rolling Stones la egalitate pe locul 1, după ele sunt cam 3000 de locuri goale, apoi vin Zeppelin, The Who, Jethro Tull etc. Conform acestui algoritm, între Roger Federer şi Marius Copil distanţa este cosmică, adică nu se măsoară în locuri, ci în ani lumină! Se întâmplă însă uneori miracole, cum este cel care nu a durat doar 3 zile, ci o săptămână (şi ceva, cu tot cu cele două tururi preliminare) în care Marius Copil a pârjolit totul în cale, inclusiv doi fraţi Zverev, dintre care unul e pe 5 în lume, iar ca bonus i-a tras-o şi locului 6, numitul Cilici. Vă rog să mă credeţi că la începutul turneului eram încă supărat pe Marius, urmare a catastrofalei sale prestaţii din meciul de Cupa Davis contra Poloniei, când l-a bătut de l-a uscat, în două seturi, unul de care sigur n-aţi auzit până atunci, Hubert Hurkacz, de care m-ar mira să auziţi de acum înainte şi pe care oricât v-aţi strădui, pariez că tot n-o să învăţaţi vreodată să-i scrieţi corect numele! Mi-a trecut aşa de tare orice urmă de supărare, încât ajunsesem, spre finalul meciului cu Zverev, să mă întreb dacă lui Marius nu i-o fi trecând cumva prin cap să-i strice petrecerea lui Roger chiar la el acasă. Fiindcă, oricât de mult mi-aş fi dorit o victorie finală, parcă totuşi nu se face să distrugi psihic un om şi o naţie care te-au primit cu braţele deschise şi te-au omenit...

Aşa că finala de alaltăieri m-a găsit cu sentimente amestecate, formula care mi se părea ideală fiind ca Marius să câştige un set, iar Roger să-şi adjudece finala. Mi s-a împlinit doar pe jumătate, concluzia pe care am tras-o fiind aceea că dacă mai poate juca o vreme la acelaşi nivel ca săptămâna trecută, pe Marius Copil îl aşteaptă Top 20 cu braţele deschise. Iar pe Federer n-are decât să-l bată într-o finală de Grand Slam, chestie care nu m-ar supăra absolut deloc.