Doru POPOVICI

În 1968, când Televiziunea Română a făcut primele transmisii din istoria ei la ore ciudate, cu prilejul Jocurilor Olimpice din Mexic, îmi amintesc că dormeam câteva ore pe înserat, pentru ca după miezul nopţii să fiu proaspăt şi să pot vedea nişte chestii minunate live, cum ar fi săritura în înălţime la care Dick Fosbury a câştigat uluitor (cu săritura sa revoluţionară pe atunci, care-i poartă numele - "Fosbury Flop" - şi pe care de atunci încoace o folosesc toţi atleţii) aducându-i pe ruşi în pragul demenţei şi făcându-i să conteste victoria pentru că, ziceau ei, nu-i voie să ataci ştacheta cu spatele! După asta, de-a lungul anilor, am mai avut motive de deşteptare la ore aiurea pentru a vedea ba vreun meci de box de la Las Vegas, ba vreunul de tenis din Australia, de obicei de dragul presupusului spectacol sportiv, care să justifice dereglarea bioritmului. Foarte rar am făcut-o pentru a fi alături de sportivii noştri, asta mai ales fiindcă mai mereu am avut parte de surprize nedorite. Cred că ultima dată când totul a fost în regulă a fost la Olimpiada de la Beijing, în 2008, când maratonul feminin câştigat de Constantina Diţă m-a făcut fericit şi mi-a alungat realmente somnul. De atunci încoace, nu m-am mai trezit pentru români, cu o excepţie. Hai că aţi ghicit-o! Da, e vorba de Simona Halep, pe care când o înjuram, o făceam şi pentru că multe nopţi mi-a scurtat, şi mai de fiecare dată fără folos! De la o vreme, de când începusem să sper că Simona Halep e, pe principiul echipei Dinamo, "The new Simona", am reînceput să mă trezesc (iar uneori mai rău, să nu mă culc deloc!) pentru a nu pierde momentele ei de triumf, respectiv momentele mele de fericire. De câteva ori chiar m-am lăsat păcălit, crezând şi în declaraţiile ei, şi considerând că în cariera oricui mai sunt şi căderi. De sâmbătă dimineaţa încoace, mi-am reconsiderat poziţia care, pe scurt, ar fi următoarea: Simona e genială, e perfectă, e (aproape) o jucătoare de tenis. Ea ar fi, clar, cea mai bună din galaxie, cu condiţia ca eu să nu îi mai transmit de la distanţă chestii d-alea negative, care fac din ea o panaramă. Drept pentru care nu mai trezesc pentru ea niciodată de acum înainte cu noaptea în cap, ca să nu mi se mai pară că ea e cu capul în noapte. Adâncă.