Doru POPOVICI

Istoria sportului reţine evenimentele excepţionale, unele din realizările marilor sportivi ai lumii având toate şansele să rămână acolo pentru eternitate, cum ar fi nota de 10 a Nadiei la Montreal, golul lui Ibrahimovici din meciul cu Anglia, penalty-urile aparate de Duckadam în finala Cupei Campionilor ori break-ul maxim realizat de Ronnie în 5 minute şi 15 secunde. Să nu vă mire că în înşiruirea asta apar numele unor sportivi români, fiindcă noi avem darul ăsta, al patinatului între extreme, de la fabulos la catastrofal. Săptămâna care a trecut ne-a pus din nou în faţa unor asemenea realizări, dintre care, iarăşi, unele aparţin unor sportivi de-ai noştri. A fost mai întâi halucinanta prestaţie a Denisei Dedu în poarta Naţionalei de handbal feminin, aceeaşi echipă pe care eu o vedeam campioană olimpică şi care, zic acum răspicat, nu văd ce o poate împiedica să câştige, tot în acest an, măcar Campionatul European. În fond, dacă am bătut echipa care acum 4 luni câştiga Olimpiada, cine ne-ar mai putea opri? Revin: ceea ce a făcut atunci Dedu este dincolo de orice realizare în acest sport, mai ales la acest nivel. Să aperi mai mult de jumătate din mingile şutate, din indiferent ce poziţie, adesea de la limita semicercului mic, este pur şi simplu fa-bu-los. În acelaşi meci, ca şi în altele până la cel cu Ungaria, marea speranţă, Cristina Neagu, pentru mine cel puţin, a fost o dezamăgire, chiar dacă a înscris nişte goluri. Spre fericirea mea şi, sunt sigur, a tuturor românilor iubitori de handbal, Cristina şi-a revenit pe deplin exact când a fost mai mare nevoie de asta: chiar în finalul meciului cu Rusia, când a fost decisivă, şi mai ales în cel de alaltăieri, cu Ungaria, când a arătat limpede de ce este cea mai bună jucătoare din lume. A înscris de 10 ori şi a dat şi 7 pase decisive, prilej cu care cred că şi-a depus din nou candidatura pentru trofeul individual suprem. Care ar ajunge sigur în mâinile ei dacă România ar câştiga Campionatul European. Zău că se poate şi zău că îl merităm.