Doru POPOVICI

Mi-am propus ca pe parcursul acestei săptămâni să încerc o trecere în revistă a ceea ce reprezintă acum, spre sfârşit de an 2016, fotbalul românesc în toată mândreţea lui, de la infrastructură până la suprastructura alcătuită din cele două organisme din moţul său, FRF şi LPF. Ca atare, am să pornesc de jos, din iarbă. Care iarbă?, s-or fi mirat primii noştri adversari din preliminariile CM, din moment ce toloaca aia din Cluj, pe care puteai crede că nu s-a gândit nimeni, niciodată, că se va juca vreodată şi un meci de fotbal, părea pregătită pentru însămânţările de toamnă. Dacă ar fi fost pentru prima oară, te puteai gândi că e doar un accident, vinovată fiind clima cu totul neobişnuită, adică să fie cald în toiul verii! Dar, deoarece ne amintim cu toţii precedentele - mai întâi nisipul saharian pe care s-a jucat istoricul meci cu Danemarca, 2 - 5, iar după ceva ani chiar meciul inaugural al Arenei Naţionale, când săreau brazde groase cât calaburii - nu poţi să nu te întrebi de ce nu face nimeni puşcărie, măcar pentru sabotarea interesului naţional, că doar vorbim de echipa naţională! Iar dacă nici pentru reprezentativa ţării nu ne învrednicim măcar de un teren practicabil, atunci despre ce mama dracului vorbim!? Restul stadioanelor, inclusiv cele mai noi şi mai ochioase, se degradează văzând cu ochii. Vreţi exemple? Avem, vorba... vorbei, căcălău! Nu zic despre ăla din Urziceni, al fostei campioane, devenit arenă de circ, nici despre al altei campioane, Galaţi, devenit... nimic, nici măcar despre ăla al multiplei campioane Steaua, ajuns o paragină, astfel încât Steaua joacă mereu în deplasare. La fel şi campioana actuală, Astra, care joacă numai în deplasare până şi în cupele europene. Reţineţi că nu m-am referit decât la echipe-ptiu!-simbol ale fotbalului românesc, la alea cu care cică ne facem cunoscuţi în lume! Se întreabă oare cineva ce-o crede lumea despre noi când vede dezastrele astea? Pe care, la final de meci, eşti victorios nu dacă învingi adversarul, ci dacă te întorci sănătos acasă!