Doru POPOVICI

Teoria loser-ilor, a celor născuţi pentru a pierde, pentru a eşua indiferent ce încearcă să facă în viaţă, dar mai vizibilă în sport decât în oricare alt domeniu, se aplică mănuşă în general sportivilor români. Deşi noi ca naţie suntem al naibii de viteji în vorbă, când se pune problema faptei, începem să ezităm, iar când totul se năruie exact când ţi-e şansa mai mare şi lumea mai dragă, ne punem la căutat explicaţii din cele mai bizare cu putinţă, de la conspiraţii mondiale până la arbitri vânduţi. Dar chiar dacă astea ar sta în picioare şi tot ce e în galaxie ne-ar duşmăni, esenţial rămâne doar faptul că pierdem. Şi aproape întotdeauna, cum ziceam, tocmai când începea să miroase a victorie. Ultima (ar fi bine dacă ar fi ultima!) ispravă dintr-o serie interminabilă vine de alaltăieri şi aparţine handbaliştilor români adunaţi într-o echipă care se numeşte România. Adversari le-au fost nişte domni din Austria, a căror echipă se numea, evident, tot Austria. Adică o ţară căreia în urmă cu 40 sau cu 30 de ani puteam să-i dăm tot aşa: câte 30 sau 40 de goluri într-o repriză, fapt ce ar fi părut pe deplin normal. Acum, într-un retur în care aveam de bătut obligatoriu la 4 goluri (eventual la doar 3, cu condiţia unui scor mai mic de 27 - 24, cât fusese în meciul tur), românii au reuşit să confirme în întregime teoria loser-ului, a celui născut învins. După o repriză de-a dreptul penibilă, în care adesea am fost conduşi, a venit o a doua, în care după egalare am preluat conducerea, am început să ne distanţăm, pe la jumătatea reprizei având nu mai puţin de 6 goluri avans. Aşadar: treaba era cam gata, avansul suficient, publicul (al 8-lea jucător, nu-i aşa!?) entuziast, ai noştri pe val. Şi când colo, ce făcurăm? Păi, din 6 s-au făcut 5, mai apoi 4 (eram totuşi calificaţi!), apoi 3 , în ultimul minut am intrat totuşi din nou cu 4 goluri avans, apoi ei au înscris. Şi, desigur, la ultima fază a meciului, aruncarea care ne putea aduce victoria şi calificarea s-a dus la fix 1 km de poartă! Loseri de meserie.