Cauze diferite, acelaşi efect

Dă să se termine turneul de tenis de la Wuhan, cel la sfârşitul căruia era cât pe ce ca Simona Halep să cadă măcar un loc în clasamentul WTA, dacă nu chiar două. Pornită din postura de favorită numărul 2 (ca de obicei, Serena era numărul 1), Halep ne-a produs o nouă dezamăgire, perfect previzibilă. Pentru mine, cel puţin. Încă din momentele euforice, în care prea entuziaştii ei admiratori refuzau să-i vadă multele lipsuri, atrăsesem atenţia asupra acestora, cărora din nefericire li s-au alăturat altele, mult mai numeroase şi mai grave, exterioare prestaţiei tenisistice. Lipsurile din teren, din bagajul tehnic, au fost suplinite, chiar surclasate, vreme bună de dăruirea ei exemplară, de îndârjirea cu care juca fiecare minge. Iar cât timp lucrurile stăteau aşa, Simona a avansat în clasament aproape neverosimil, fiind un exemplu cum nu se putea mai bun că munca fără menajamente te poate duce la mari performanţe. A intervenit, din nefericire, acea pauză absolut inexplicabilă, în care, în timp ce toate celelalte jucătoare se zbăteau pe felurite suprafeţe hard din America, Simona juca şotron peste fileu cu prichindei, dădea startul la chiolhane groteşti şi se delecta cu muzica de rahat a unui loser numit Marcel Pavel. În acest interval, era înconjurată de fel de fel de profitori, începând cu tat-su', Nea Stere, continuând cu un antrenor din categoria „no name” şi terminând cu „consiliera” Virginia Ruzici. Aş fi curios să aflu dacă vreunul din ăştia s-a învrednicit măcar o dată să-i propună o alternativă la chermezele fără număr, de exemplu... revenirea pe teren! Eu am convingerea că nu. Iar asta s-a concretizat la Simona prin pierderea singurului ei atu în disputa cu toate celelalte jucătoare de top: munca. Nu vă grăbiţi să argumentaţi că şi Serena, şi Sharapova au pierdut. Chiar dacă efectul e acelaşi, cauzele diferă. La ăstea două putem vorbi de accidente în cazul înfrângerilor. La Simona nu. A devenit obişnuinţă.