Doru POPOVICI

Se apropie de final primul turneu de Grant Slam al anului. N-au fost cine ştie ce surprize până acum, iar de acum înainte chiar nu mai pot fi, din moment ce marii favoriţi sunt calificaţi. Mai uşor sau mai greu, în funcţie şi de adversar, şi de forma de moment, poate şi de climă (că pe căldurile alea nu cred că se simt foarte confortabil cei veniţi din emisfera nordică), în general de reacţia individuală la toţi aceşti factori de stress. De altfel, chiar discutasem cu nişte colegi de cancelarie, zilele trecute, despre cât de solicitant este acest sport în care, de la o săptămână la alta adesea schimbi câte 8-10 fusuri orare (deci faci din noapte de azi ziua de mâine, iar poimâine deja ai meci în primul tur), treci de la iarnă la vară ori de la jocul în sală la cel în aer liber, başca de la tartan la asfalt ori zgură. Faceţi, vă rog, comparaţia cu jocul de fotbal care, mereu şi mereu, se joacă pe iarbă, şi cam în acelaşi perimetru geografic (ţară, maximum continent), cu foarte rare excepţii. Ca să nu mai vorbim de faptul că jucând tot din două în două zile (iar în turneele de grand slam ori în meciurile de Cupa Davis, unde nu există tie-break, se joacă frecvent partide de câte 5-6 ore), jucătorii de tenis sunt supuşi unui efort fizic şi psihic pe care fotbaliştii nu numai că nu-l au, dar s-ar putea să nici nu-l înţeleagă. Ei bine, în pofida tuturor acestor elemente, sunt jucători ale căror cariere sunt anormal de lungi. Recordul absolut cred că este cel al Martinei Navratilova care acum vreo 4-5 ani încă juca bine-merci în turnee importante, inclusiv de grand slam, la dublu, deşi era pe la vreo 50 de ani. Pete Sampras a jucat şi el, slavă Domnului, mult şi bine. Retrăgându-se la timp pentru a-l lăsa pe Federer să-i bată toate recordurile, multe şi solide. Prin comparaţie, Rafael Nadal parcă mai mult stă decât joacă, accidentările în lanţ punându-i piedici serioase într-o carieră altfel remarcabilă. Ce „face diferenţa” atunci între longevivul Federer şi Rafa ori alţii cu apariţii fulminante dar meteorice? Păi, cred că psihicul, mintea, maniera de abordare. La Roger totul e artă, plăcere, bucurie de a juca şi de a face spectacol, în timp ce la ăilalţi, toţi, fie Rafa, Nole sau Andy e doar încrâncenare, scrâşnit, screamăt. Uneori, ăştia îl bat. Dar cred că la data la care ei se vor fi retras de mult, Roger, ajuns pe la 40 de ani, va fi tot între primii 5.