Gabriel MANȚĂ

Încerc un sentiment de bine începând aceste rânduri referitoare la evenimentele care au marcat acest început de săptămână. Nu am găsit încă în presa centrală pe cineva care să fi observat şi să fi apreciat la justa lor valoare acţiunile fotbalistului numit Geraldo în nebunia aceea de la Ploieşti. L-am citit pe moderatul Vochin care-i ridica statuie lui Martinovic, pe scrâşnitul CTP care îşi închipuie că agresorul este admirat de publicul de fotbal, pe Tolontan care aruncă pisica în grădina firmei de pază. A trebuit să citesc această rubrică pentru a împărtăşi nişte sentimente, pentru a-mi da seama că nu sunt singur pe lume. Mă bucur şi sper că suntem mult mai mulţi cei care au apreciat atitudinea lui Geraldo, un om care a fost capabil să-şi păstreze capul pe umeri în tot acel iureş. Da, la cald pot rezona şi cu reacţia lui Martinovic. Înţeleg revolta omului simplu la adresa violenţei care îi pune în pericol valorile supreme, viaţa, familia, sensul de a fi. Oamenii normali la cap au găsit această supapă, de a saluta punerea cu botul pe labe a unuia care venea direct din epoca de piatră, cu exact aceleaşi metode. Că n-a fost asta singura cale ne-au demonstrat faptele. Martinovic a fost propus căpitan al Stelei, dar una e să fii căpitan pe timp de război şi alta pe timp de pace. În contrapartidă, s-a ajuns până acolo încât aura de războinic a lui Martinovic să fie contestată pe motiv că n-a lovit decisiv, că nu l-a lăsat lat pe intrus!

Acum s-a depăşit latura emoţională şi putem judeca lucrurile mai clar. Da, agresarea agresorului, deşi savurată de mulţi dintre noi, putea duce la isterie pe stadion. Nu spun că toţi peluzării puteau sări pârleazul, nici măcar jumate, nici un sfert, ci doar 10% şi era suficient! Şi, în toată acea nebunie, un om şi-a păstrat uzul raţiunii. Iar acela a fost Geraldo. Am rezonat de la distanţă cu colegul de rubrică, iar martoră îmi e şi prima pagină a săptămânalului Pronostic Sportiv, de al cărui destin sunt responsabil. Obrigado, Geraldo!