Doru POPOVICI

Chiar dacă în ultimele zile n-am prea urmărit fotbal la TV, asta nu înseamnă că nu am văzut chiar nici un meci. Culmea e că cele două la care am privit duminică seara s-au suprapus pe la o bucată, astfel încât repriza a doua a Supercupei României am urmărit-o pe televizorul cel mic, de sus, iar finala Campionatului Mondial feminin pe cel mare, de sub acesta, şi sunt convins că opţiunea a fost cea corectă: femeile lor au jucat mult mai bine decât bărbaţii noştri, başca doza de suprapus care la noi a lipsit cu desăvârşire, în timp ce la ele a fost chiar în exces, câştigătoarea, Japonia, deţinând titlul după două egalări la limita fluierului final (prima oară prin minutul 83, a doua oară în minutul 117) şi după nişte penalty-uri ratate antologic de americance. Asta a fost, de fapt, prima dintre minunile despre care vreau să vorbesc: titlul mondial cucerit de Japonia, singura echipă care nu a avut absolut nici o jucătoare demnă de remarcat, o echipă însă care a eliminat pe parcurs şi Germania (marea favorită, ba şi gazdă a competiţiei, ceea ce îi amplifica acest statut) şi care în finală a dat marea lovitură în nişte condiţii de-a dreptul neverosimile: dacă primea în primele 15 minute vreo 5 goluri, nu s-ar fi mirat nimeni, americancele fiind călare pe ele şi ratând, de fiecare dată la câţiva centimetri, un puhoi de ocazii. Mai mult: SUA a avut în total vreo 15 ocazii, inclusiv 3 bare, Japonia doar 3 jumătăţi  de ocazie din care au înscris două goluri. Minunile celelalte, însă mai  inexplicabile decât acest rezultat fotbalistic, vin din atletism. Tot feminin. Mai mult din plictis am deschis televizorul când se transmiteau Europenele de tineret. S-a nimerit ca prima imagine să fie de la aruncarea ciocanului, calificări. Arunca Perie. S-a-nvârtit lejer (“prea relaxat!”, mi-am zis eu, précis că nu-i pasă) şi zvârrr! Bila nu se mai oprea. A căzut la mama dracului: Perie se califica dintr-o singură aruncare din 3, la câte avea dreptul. Evident că am pândit apoi finala. Numai că în timp ce o aşteptam pe Perie, am dat peste Ogrăzeanu, care a câştigat proba probelor, 100 cu plat. Lucru care n-are precedent în istoria atletismului românesc. Iar fiindcă minunile vin în serii de câte trei, ultima văzută de mine a fost cea a Estherei Petre, la înălţime, la ultimele sărituri concurând singură, ba şi depăşindu-şi recordul personal cu 6 cm. Dacă astea nu-s nimeni, atunci care?