Doru POPOVICI

Istoria sportului, dar mai ales cea a fotbalului, este plină de exemple de mari talente eşuate în ratare deplină, atât în plan sportiv cât şi în cel social. Mutu, un talent incontestabil, dar parcă nicidecum comparabil cu cel al unor Dobrin, Hagi, Balaci, Dumitrache, chiar Ilie Dumitrescu ori Răducioiu, este parcă un concentrat al tuturor tâmpeniilor pe care le poate genera gloria sportivă nesusţinută de un caracter pe măsura acesteia. Explicaţiile cele mai comode pentru şirul interminabil al prostiilor sale sunt cele legate de tinereţea sa şi păcatele inerente vârstei, precum şi de mormanele de bani năvălite peste el şi care pot tulbura, se zice, până şi minţile mai mobilate decât cea a talentatului Mutu. Aceste tipare pot fi încă lesne demontate, începând cu ăla cu „tinereţea”. Mai putem oare vorbi despre „păcatele tinereţii”, când subiectul are deja 30 de ani, două căsnicii şi vreo trei copii? Teamă mi-e că nu. Atunci cum se explică acest comportament cu totul infantil? Să fie vorba despre o labilitate psihică accentuată şi de consumul de droguri dar şi de alcool? Toate întrebările par retorice, întrucât răspunsul vine parcă de la sine şi este afirmativ la toate. Concluzia firească este concentrată într-un singur cuvânt: ratare. Mutu este liderul (inclusiv „de imagine”!) al unei întregi generaţii de rataţi, de fotbalişti buimaci într-o lume complet străină (ba chiar ostilă), inadaptabili la civilizaţia contemporană în general, a sportului în special. Ei provin dintr-un fotbal absolut sălbatic, fără norme şi fără repere, în care totul, de la fotbalişti până la promovări, de la antrenori şi arbitri până la stadioane, se vinde şi se cumpără. Un fotbal în care nu talentul dublat de hărnicie, de muncă, de transpiraţie, se premiază, ci şmecheria de doi bani, golăneala şi tupeul. Un fotbal în care prostia, lipsa de cultură, de şcoală, de educaţie, sunt „valorile” cele mai apreciate de golănimea devenită patronat. Ce aşteptări poţi avea de la un fotbal condus de infractori de tipul bandei Becali, de foşti puşcăriaşi ca Dragomir, Piţurcă, Buduru, de salahori ca Mititelu, de golani bătrâni ca Pădureanu ori tineri ca Borcea? Ce pot produce toţi ăştia altceva decât exemple mizerabile pentru oricare tânăr cu ceva talent şi care vede în ei modelul reuşitei în viaţă? Mutu este doar cea mai vizibilă dintre victime, în fond doar un alt năuc al cărui model se prea poate să fi fost Nicu Gheară, că doar de aia şi l-a luat de naş, de „tată spiritual”.