Doru POPOVICI

De obicei, de vreo doi ani încoace, de când am DVR, când e musai să plec undeva iar lipsa mea se suprapune pe câte ceva interesant la televizor, las la înregistrat respectivul program. Am văzut cu întârzierea firească în asemenea situaţii câteva meciuri interesante, nişte curse de Formula 1, ba chiar şi nişte concerte ori câteva ediţii de „Top Gear”. Miercuri urma să plec la Bucureşti la concertul lui Bob Dylan. Am şi făcut-o. Să tot fi fost pe la Adjud când mi-am amintit că am uitat să programez pe înregistrare meciul România – Macedonia. În situaţii similare (că am mai comis-o...) mă apucau dracii, îmi reproşam că sunt bezmetic, că uit (deh!, vârsta) lucruri importante. De data asta mi-am spus că poate e mai bine aşa, astfel încât nu m-am deranjat nici măcar să-mi sun soţia şi s-o rog să înregistreze ea. Acum, după ce panarama a devenit istorie, ţin să-mi adresez mulţumiri pentru această neglijenţă, dar şi mai multe şi mai adânci mulţumiri i se cuvin domnului Bob Dylan care, programându-şi concertul în ziua şi la ora aia m-a scutit de o căruţă de nervi şi de un camion de înjurături pe care cu siguranţă că nu mi le-al fi putut reprima.

Întrucât am mai scris, chiar zilele trecute, despre ce se întâmplă la Naţională, cred că lucrurile au luat o întorsătură prea serioasă pentru a mai fi tratate cu înţelegere sau chiar cu umor. Răzvan Lucescu a avut tot timpul din lume pentru a ne arăta capacităţile sale profesionale. Din ce ne-a arătat, am văzut că... nu-s! Astfel încât, pentru a nu-i mai prelungi inutil agonia (şi nici pe-a noastră) cred că a venit vremea ca la Naţională să vină chiar un antrenor. De vreo 10-12 ani facem doar experimente, cu fel de fel de berbeci, de veleitari, de maimuţoi. Numai antrenori – nu. Iar când zis „antrenor” vreau să spun „străin”. Nu-i o ruşine nici în ţări niţeluş mai răsărite. Anglia, de exemplu, cât e ea de conservatoare, şi tot s-a învrednicit ba de-un suedez, ba de un italian. Noi n-om găsi, oare, vreunul? Unul care să descopere chiar fotbalişti, nu fiţangii, nu leşinaţi, nu derbedei. Şi care să piardă şi el, o vreme, nişte meciuri, fără însă a da vina pe arbitri, pe public, pe climă. Pentru asta, însă, condiţia minimă e să fie chiar antrenor. Adică nu român.