Gabriel MANȚĂ

Iată că în prima zi a primei săptămâni de vacanţă competiţională internă, suntem puşi în situaţia de a comuta între două meciuri paralele, de o intensitate poate neaşteptată. Această Cupă a Confederaţiilor ne-a oferit deja nişte faze şi goluri antologice, iar la Europeanul de tineret Germania şi Spania au etalat un meci nul, dar de toată frumuseţea. Încă de la finala Cupei UEFA am intuit că Werder Bremen avea un as în mânecă după cedarea lui Diego la Juventus, acest tânăr de origine turcă Özil (a nu se uita de umlaut că după aia iese Oţil şi dăm în alte chestii). Dar apropo de pronunţie, dincolo, la SUA-Italia, doi comentatori cvasianonimi (cred că unul dintre ei comentează, decent, tenis pe Eurosport), au pocit continuu numele unui fotbalist campion mondial în exerciţiu. Este vorba despre Iaquinta, transformat în „ia chinta”, cum ar spune un dealer la pokerul de cartier. Parada de accent englezesc a celor doi n-a fost suficientă pentru a pronunţa corect un nume italian, „Iacuinta”. Ba chiar unul dintre ei, probabil luat de valul promovării la microfonul de unde se va comenta Liga Campionilor, se apucase să dea sfaturi aiuristice selecţionerului american... Cică s-ar fi impus introducerea unui al doilea atacant lângă cel deja existent, în condiţiile în care americanii jucau în 10 oameni, iar scorul le era încă favorabil!! Probabil la FIFA 2009, sfătosului respectiv îi ieşise chestia asta. La meciurile astea desigur se uită si oameni avizaţi, antrenori, jucători, arbitri, oare ei nu s-or lua cu mâinile de cap când văd cum sunt evaluaţi indirect şi în direct?!
În schimb, partida în sine a fost mai mult decât interesantă, cu echipa SUA orientată spre atac, cu faze cursive erodate de finalizări naive. În ciuda celor două goluri de excepţie, Italia nu mai poate fi ce-a fost. Nu mai are nici un jucător de super clasă (fuoriclasse, cum spun ei), în afară de Buffon, dar numai cu portarul nu se câştigă un mondial. În disperare de cauză, Lippi l-a încercat pe Pirlo ca mijlocaş ofensiv, dar improvizaţia nu va ţine cu adversari grei. Din păcate, campioana mondială este acum o echipă de zidari de nădejde, cu câţiva ingineri mai răsăriţi, dar fără nici un arhitect.
Nu pot încheia fără să mă minunez şi eu de sincronizarea perfectă a celor doi sudafricani nederanjaţi de nimeni, cu unul şutând iar celălalt scoţând din faţa porţii adverse! În plan sportiv, ceva care să întreacă această ispravă, ar putea fi doar acel autocoş al unui baschetbalist care, încercând să salveze un aut din plonjon, aruncă mingea pe la spate drept în propriul coş!