Lucian AVRAMESCU

Bunicul din partea mamei, tata Mihai, un bărbat cu ochi albaştri şi păr ondulat, alb de la 30 de ani, când s-a întors de pe toate fronturile şi Donurile cu această schimbare incredibilă, avea un rar dar de povestitor. Eram copil şi-l ascultam la clacă, moment care aduna, în magazia noastră, vecinii toţi. Depănuşau stiva de porumb, beau must şi povesteau câte în lună şi stele. Îmi amintesc cum relata bunicul, spre amuzamentul mai ales al muierilor, despre castrarea unuia al lui Flenţoiu, pe numele lui mic, Vasile, care se ţinea cu nevasta altui sângerean, din neamul lui Cenuşă. Știa tot satul, doar bărbatul nu! A aflat şi el, într-un târziu, de la un frate mai mic, fiindcă erau trei fraţi. Măi nene, zice ăla mai mic, însurat şi el, nevastă-ta te dă la schimb. Cum pleci tu, cum vine Vasile, de pe Bobaru. Ia fă-te că pleci la pădure şi vino îndărăt.
Bărbatul, pe care-l chema Fane, a ticluit o plecare la Mizil. Sămbăta era târg. Veneau acolo cojanii cu porumb şi grâu. Ai noştri duceau nuci şi ţuică. Muierea i-a pus grijulie mâncare de drum şi şi-a petrecut omul la poartă, sub seară. Era cale de mers pe Camba, sub Tătaru, pieptiş. Apoi o luai la vale pe un drum care cobora prin Călugăreni spre viile de la Tohani. Drumul nu era lung, 24 kilometri, dar târgul era matinal şi marile cumpărături se făceau când se crăpa de ziuă. Totul părea verosimil. Fane avea în curte nişte araci proptiţi de un prun, unde a făcut prin spate, discret, o intrare ca într-un cort. A plecat cu carul şi boii pe poartă, dar pe Valea Mare a oprit în curtea lui frate-său ăl mic. A lăsat boii dejugaţi, le-a pus fân şi s-a întors pe Sărăţica între aracii proptiţi în curte. Spre miezul nopţii s-a arătat ţanţoş Vasile, care a intrat la nevasta lui Fane ca la el acasă. Bărbatul încornorat a legat uşor uşa cu o sârmă, pe afară, şi a plecat să-şi cheme cei doi fraţi, că pe vremea aia nu erau telefoane mobile. Ăl mare, un vlăjgan cu mustaţă, aproape că a smula uşa din ţâţâni. Vasile, cum l-a făcut mă-sa, se ghemuise într-un colt şi scâncea resemnat. Soţul, nefericitul Fane, avea toporul deasupra capului, gata să despice. Să-mi faci tu mie una ca asta, mă, nenorocitule! – a răcnit el. Nu mi-a făcut nimic, a ţipat femeia, goală şi ea ca Eva. Și atunci ce căuta, fă, la tine în crucea nopţii? A venit să-i dau nişte ulei de lampă! În pielea goală? Și tu du-te, în Dumnezeii mă-tii, de pune ceva pe tine că s-a adunat lumea la gard, a îndemnat-o soţul, grijuliu la un aspect şi concentrat pe persoana chircită a amantului. Lumea, auzind gălăgie, a venit ca la urs şi căta curioasă peste ulucă să culeagă detalii şi fulgii unei întâmplări care se vede mai rar în toate datele ei, inclusiv anatomice. Mă, zice fratele mai mare, cel fioros, cu mustaţa ca o bardă sub nas, eu zic să nu-l omorâm. Facem dracului puşcărie pentru amărâtul ăsta. Fane, ai brici de bărbierit? Am, zice. Hai să-l scopim! Scopitul este echivalentul rural al castrării. Îl scopim, au zis toţi trei fraţii, mulţumiţi de o pedeapsă care nu-i ducea la temniţă, dar acoperea exemplar încălcarea unei proprietăţi sufleteşti, fiindcă Fane îşi iubea nevasta şi a iubit-o la fel şi după aia. Îi scoatem doar ouăle şi-i dăm drumul!
Vasile, care se zgârcise tot, iar anatomia lui se comprimase stânjenitor, în toate datele ei, a fost băgat de fratele cel mare cu capul între genunchi, iar cu mâna stângă i-a scos, pe dindărăt, traista care devenise punguţa cu doi bani. Taie, mă, ce te holbezi? Și fratele cel mic, înspăimântat de o sângerare, a dat cu briciul, din greşeală, invers. Cu muchia adică. Rece, metalul plimbat pe pielea scrotului a înspăimântat ultimul reziduu de viaţă al amantului profesionist care, simţindu-l lunecându-i pe intimităţi, a scos un urlet şi, deodată cu el, sfincterul megieş a slobozit o spârcâială puturoasă care a învelit deopotrivă briciul şi mâna chirurgului, făcând ca odaia amorezilor să pută ca o hazna. Nu-l omorâţi, se auzea, repetând la nesfârşit, când rugător, când ca un vaiet, vocea muierii din curte, că nu mi-a făcut nimic! Ne-a făcut nouă, fi-ţi-ar căcăciosul al dracului, a zis mustăciosul care a decis, cu aceste vorbe, eliberarea lui Vasile care a ţâşnit ca din puşcă pe uliţă şi s-a pierdut în noapte.
Întâmplarea, povestită la clacă, având adăogirile de povestitor ale lui tata Mihai, făcea muierile să râdă, de se ţineau cu mâna de burtă. Fă, zicea ţaţa Manda, care şi ea se avea nocturn – asta ştiam eu – cu unul din capul Pălăşeştilor, n-am mai râs în viaţa mea atât! Auzi, să se cace pe el, nenorocitul!
Din toată povestea, ea extrăsese detaliul care i se păruse cel mai comic.