Mircea Radu IACOBAN

Ţărani au fost. Ţărani (mai) sunt încă? Un răspuns la întrebare, fie şi indirect, oferă monografia comunei Miroslava („Miroslava. Memoria timpului” de Ştefan Susai, Iaşi, 2015), o cercetare solidă şi interesantă întâi de toate prin mărturisirile sătenilor, transcrise nud, de cuceritoare sinceritate, extrem de valoroase nu numai pentru revelarea tradiţionalei legături a ţăranului român cu cerul şi pământul, ci şi a condiţiei sale actuale, tot mai depărtată de definiţia dicţionarului („persoană care locuieşte în mediul rural, având ca ocupaţie principală agricultura şi creşterea animalelor”). La Miroslava, sat aşezat în coasta unui mare oraş, evoluţiile veacului au fost mai profunde şi mai rapide; pot ele prefigura cu caracter de generalitate destinul de mâine al ruralului românesc? Sunt faste? Dimpotrivă? Evaluările sociologice primesc prin această carte un consistent sprijin, chiar dacă nu se formulează concluzii apăsate, ci operează mai degrabă sugestia: nu cifrele (deşi, evident, nu lipsesc) sunt primele chemate să argumenteze, cum obişnuiesc lucrările similare, ci emoţia mărturisirii netrucate, astfel rezultând o imagine întemeiată pe subiectivul adeseori durut, cel puţin la fel de relevant ca orice grafic şi tabel statistic.

Orăşenizarea trebuie considerată un dat fatidic? Deocamdată, încă se pendulează între „de jure” şi „de facto”. În judeţul Suceava s-au declarat orăşeni (mulţi regretă!) ţăranii din Milişăuţi, aşezare cu 5.015 locuitori, din Cajvana (6.901), Solca (2.188), Broşteni (5.506). Miroslava ieşeană, numărând, la recensământul din 2011, aproape 12.000 de suflete, a ţinut să rămână comună. Şi nu numaidecât din pricina diferenţelor de impozitare, ci, după cum demonstrează monografia lui Ştefan Susai, mai degrabă dintr-o credinţă în păstrarea valorilor perene ale satului moldav, chiar dacă şi aici s-au produs evidente mutaţii şi alunecări de la temeiurile psihologice care-l însufleţeau cândva pe Ion (Rebreanu – drama pământului) ori Moromete (Preda – obsesia trăiniciei familiei).

N-a aspirat niciodată ţăranul român la condiţia căpşunarului emigrat, nici a slujbaşului mărunt navetist la oraş, ci, pe colinele moldave ale Miroslavei barem, s-ar fi străduit să rămână „om al pământului”, potrivit rânduielilor strămoşeşti, şi cu bună respectare a celor ale firii. N-a fost să fie până la capăt, de unde şi conflictul mocnit între tentativa menţinerii tradiţiilor şi cutumelor, într-o lume pe care ţăranul n-o mai percepe ca fiind „a lui”: „Acum e o lume nouă şi nu mă regăsesc în ea” (I.D. Cotoman, născut în 1926), „Parcă totul se năruie în satul meu” (M. Plămădeală, n. 1950), acelaşi respondent acceptând, totuşi, imperativul realităţii: „Lucrurile au intrat pe un făgaş normal din punct de vedere al istoriei”. De unde s-a pornit? „Casele erau din paiantă şi furci, cu împletitură de nuiele, lut şi paie (...) erau acoperite fie cu carton, fie cu stuf, fie cu draniţă” (M. Const., n. 1966) – uneori, draniţa era înlocuită cu scândurele de la lăzile de marmeladă date cu dohot! – „Am avut o copilărie cum era la sate – cu opinci, mămăligă şi muncă” (A. Lupu, n. 1942). Nu starea precară a satului moldav este cumva regretată, ci greu explicabila dispariţie a cultului muncii: „A dispărut cumva dragostea faţă de pământ şi de lucratul pământului. Nu dragostea faţă de locul natal, că aia se menţine (...) Era un cult al muncii” (tot M.C.). „Acuma nu mai sunt acei oameni harnici” (V. Grigoraş, n. 1930), „Nu era un petic de pământ necultivat, cum este acum. Atuncea se muncea” (V. Lupu, n. 1943). Şi nu cultul muncii în sine pare a se fi alienat, ci ancestrala chemare la lucrarea pământului. Aici a funcţionat şi supapa navetismului: cei din Miroslava au trudit din greu la oraş, în slujbe mărunte, dar şi cu rezultate adeseori surprinzător de spectaculoase: Ion Nani, fost simplu muncitor navetist la Fabrica de Antibiotice, şi-a purtat crucea, a învăţat, şi iată-l acum, de mulţi ani, directorul fabricii. Una dintre cele mai solide şi profitabile întreprinderi din România!

Din monografie se înţelege limpede că preoţii şi învăţătorii au asigurat dăinuirea sufletului comunei („Credinţa ne-a salvat şi am trecut şi de război şi de colectivă şi de tot”, E. Apostol, n. 1909; „Profesorii erau respectaţi, nu cum este astăzi”, I.A., n. 1962). Şi iată că Miroslava, aşezare rurală dotată acum modern, cu facilităţile urbei, condusă de localnici inimoşi, pricepuţi să valorifice oportunităţile oferite de geografia zonei, în loc să-şi accelereze migraţia către „polis”, atrage tot mai mult ieşenii să se stabilească aici! Cartea lui Ştefan Susai oferă sumedenie de „portrete în mişcare”, istoriseşte cele mai felurite întâmplări petrecute de-a lungul veacului (deosebit de preţioase sunt mărturiile din vremea războiului), sondează şi-n conştient şi-n subconştientul ţăranului român, constituindu-se într-o excelentă monografie model. Întrebarea din titlul tabletei noastre primind nu puţine desluşiri, rămâne totuşi: mai avem ţărani?