Lucian AVRAMESCU

Americanii au un cult înnăscut al drapelului lor de țară. Ei, ca popor, sunt adunați din toată lumea și europeni, și asiatici, și afroamericani. Cum Dumnezeu fac de toți, fără excepție, când este înălțat steagul lor și cântă imnul Statelor Unite, înțepenesc în solemnitate, țin, de la președintele Obama, pentru a-l numi pe președintele actual, până la ultimul cetățean de culoare din cartierul newyorkez Harlem, mâna lipită de inimă? Cum fac, cum de au ajuns aici, unde au învățat că America lor trebuie iubită? De câteva zile, colegii de la Antene, cu care colaborez și eu uneori când mă aflu în București, au lansat o inițiativă de cinstire a tricolorului sub genericul „E scris pe tricolor Unire”. Parcă așa sună un promo din care pricep că acțiunea, la care suntem convocați sufletește, ține o lună, probabil până la Ziua Națională.

Eu zic că-i bine, că ideea cheamă la o trezire, fiindcă prea am uitat cine suntem. Nu mai știm istoria națională, ea e predată alternativ, prin Harghita se predă oficial o istorie a Ungariei Mari, iar în Galați, îmi povestea cineva, e un dascăl cam țăcănit care vorbește la fiecare oră de curs despre Imperiul Bizantin. E pasiunea lui, sunt convins că-i interesant, dar să nu sufli o vorbă despre bătălia de la Posada și să-i treci sub tăcere pe Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul sau Brâncoveanu? Să se facă doctor de istorie la Istanbul, dacă tot e încercat de un junghi pe partea asta de cultură și să-l lase aici pe altul care să scape o vorbă copiilor și despre dramele și mândriile noastre ca popor.

Steagul americanilor – iar mă întorc la ei – e peste tot. O întreagă industrie de textile e dependentă grafic de stindardul lor. Îl găsești pe tricouri, geci, cămăși și chiar chiloți. Da, am găsit la Larnaca, în Cipru, pierzând vremea într-o zi de concediu până se deschidea Biserica mormântului lui Lazăr, cel înviat de Hristos, țoale cu steagul american, inclusiv niște pantaloni scurți de plajă, un fel de izmene cu mâneca scurtă, pe care identificai drapelul de stat al Americii. Aveți clienți? Destui, mi-a răspuns vânzătoarea româncă.

M-am zgâit, acasă, la niște festivități cu politicieni și plebe din belșug. Tricolorul flutura sus și fanfara intona Imnul de stat al României. Un politician, privind în preajmă să vadă dacă mai face și altul la fel pentru a nu părea caraghios, și-a ținut o vreme mâna pe piept, apoi a renunțat. Altul, în căutarea unei atitudini care să cadreze cu măreția clipei, și-a îndreptat cravata, și-a inspectat atent ghetele dacă sunt lustruite, a răspuns cu un zâmbet unei cunoștințe. Când a terminat cu bâțâiala, se terminase imnul, iar tricolorul rămăsese singur și neonorat cu o privire, în bătaia vântului. Din poporul prezent nu părea mișcat. Vreo doi din norod și un politician au mimat, pe regula play back, din buze și expresie facială, versurile, pe care nu le știau, ale imnului și s-au resemnat la tăcerea dimprejur.

Citeam, prin liceu, ceva despre obiceiurile agatârșilor, un neam tracic din Apuseni. Ei bine, viața lor tribală cuprindea și ritualul de a-și altoi cu nuiaua fiii în ritmul cântecelor lor războinice pentru a le intra bine în cap și în piele. Pentru a nu le uita niciodată. Bătaia, chiar și în ritmul „Deșteaptă-te, române”, e interzisă, dar să ne coasem pe cămașă un pic de tricolor nu-i cred de rușine. Americanii au, sunt convins, și pamperși cu drapelul american pe ei. Să facă ăia mici pipi americănește.