Lucian AVRAMESCU

Comentând, cu harțag dar și vădită ironie, modul în care românii n-au înțeles noua lege a sănătății, președintele a dat-o pe cazuistică. Unul, zice, care se operează de amigdalită, popular de gâlci, nu mai lenevește în spital, fiindcă privatul nu acceptă așa ceva. Ți-au scos amigdalele, în 24 de ore o tunzi acasă. Așa și cu apendicita. Te caută o zi, te taie și tule-o, că spitalul nu-i casă de odihnă. Dar dacă, mă întreb eu, care, student fiind, m-am operat și de una, și de alta, faci o complicație? Am avut un coleg de salon care a stat, pentru nu știu ce încurcăleală de mațe la apendicul lui, trei săptămâni internat și a mai mers și după aceea la controale, fiindcă îi atârnaseră un dren lângă buric. Cu ăsta ce faci, domnule Băsescu? Îl arunci în stradă, fiindcă în anexele de aplicare a legii clocite de specialiștii matale la Cotroceni scrie doar atâtea zile de spitalizare pentru apendicotomie? Studenții, înțeleg dintr-un protest stradal organizat la Cluj, nu se mai bucură de asistență medicală gratuită și, în general, totul se va cam plăti. Asigurări și asigurări suplimentare? Să fim serioși! Într-o țară cu salarii de doi lei și cu o populație majoritar săracă, asigurările asigură prea puțin, iar cele suplimentare rămân, pentru țața Floarea din Cucuieții din Deal, văduvă de șomer și semianalfabetă, niște vorbe intraductibile. La atingerea lor, femeii, care nu pricepe nimic, i se face pielea găinii pe spinare.
Președintelui, căruia i s-a pus pata pe sănătate, i s-a năzărit că miliardele de euro consumate anual în acest domeniu nu-s bine gospodărite și vrea să numere el banii corect și să-i repartizeze în buzunarele care trebuie și nu aiurea. Doctorul Arafat, născut în Damasc, dar naturalizat român, mai puțin apucăturile din țara de adopție, a inițiat și urmărit cu perseverență, conducându-l direct, un sistem național public de intervenție în situațiile de urgență. Cele în care oamenii, din motive de accidente rutiere, incendii, tentative de suicid, toanele unor inimi care tam nisam se opresc să mai bată, mângâieri cu toporul prin gard între vecini sau cu cuțitul la cârciumă, ajung pe muchia care desparte viața de moarte. Ei bine, acest Arafat a reușit ce n-au reușit alte țări din zonă și nu numai. Într-o țară în care sistemul de sănătate e la pământ, cu toate că are din ce în ce mai numeroși clienți, azilanți ai foamei și preferați ai microbilor care trag la trupuri anemiate, într-o țară fără spitale (reforma băsesciană ne-a învățat că sunt inutile), într-o țară abandonată de mii de doctori care se refugiază afară, el a pus la punct o rețea de salvare aproape fără cusur. Veneam recent de la Urlați spre Sângeru, satul nașterii mele, la volanul mașinii era fratele meu, când din spate, într-o curbă, ne-a depășit bezmetic un taximetrist care s-a și lovit bot în bot cu altă mașină care venea din față. Din pupătura pasională a celor două au rezultat fragmente de limuzine zburând în noapte și o șifonare amicală a mașinii în care mă aflam ca martor năuc al evenimentului. Spre mirarea polițiștilor sosiți rapid, ca și a personalului unei salvări răsărite parcă din pământ, n-a dat ortul popii nimeni. Șoferii celor doi berbeci au dat relaxați declarații, nu înainte ca toată lumea implicată, inclusiv noi, victimele colaterale, să ne lăsăm cercetați cu deștul pe burtă de o doctoriță și ascultați la inimă. N-am nimic domnișoară, zic, în clipa când mi-a venit rândul să mă întind pe spate în salvare și să mi se ia tensiunea. Avem, zice femeia, o procedură standard pe care trebuie s-o respectăm. Am tăcut și m-am supus. Rezultatul a fost că sunt viu. Ei bine, rigurozitatea asta a fost impusă de doctorul Raed Arafat. Colaborarea asta, aproape militară, cu pompierii, cu descarceratorii, a fost desenată și urmărită pas cu pas, până la desăvârșire, de doctorul născut în Damasc. Ea a ajuns atât de riguroasă și performantă, într-o țară în care toate merg pe dos și alandala, încât aproape că n-o merităm și nu ni se potrivește. Drept pentru care președintele a considerat util și patriotic să-l dea pe inițiatorul și părintele sistemului public de intervenție în situații de urgență afară, să-l trimită, nu voalat și politicos, ci brutal și mârlănesc, acasă. Cel medaliat ieri, de același politician, într-o paranghelie electorală intens madiatizată, pupat pe nas și alintat cu vorbe patriotice, e azvârlit la coș, ca un gunoi care strică puritatea unor previzibile aranjamente de partid și gașcă.
Președintele ține morțiș să fărâme tot ce a mai rămas cât de cât întreg și funcțional în această țară. Nenorocirea este că, la un protest anemic sau cvasiinexistent al cetățenilor, chiar reușește. La câte zile de internare, conform noii legi ieșite din distileria de rachiuri scoțiene de la Cotroceni, o fi având dreptul președintele în situația unei operații de gâlci, evaluând amănuntul că amigdalele domniei sale, inflamate rău, se află în cap?