Lucian AVRAMESCU

Nu-mi amintesc să fi trăit sau citit ceva, istoriceşte mai trist, decât asaltul bunicuţelor şi bunicilor asupra Palatului din Deal, identificat cu o redută a răului şi o Bastilie. Te apuca plânsul şi, de ce să nu recunosc, râsul (zice-se că Nichita Stănescu, vorbitorul nostru în dodii şi în vrăbii, ar fi inventat formula râsul-plânsul, greu de priceput de alte neamuri). Să plângi zâmbind şi să râzi cu lacrimi de amărăciune. Am văzut cândva, în Italia, un autocar modern, cu toate dotările de confort de pe lume, care deşerta în faţa lăcaşului unde Leonardo da Vinci a pictat Cina cea de Taină, la Milano, nişte turişti. Erau octogenari şi chiar nonagenari americani care făceau turul Europei, unii coborâţi din autocar pe rotile, în cărucioare ca nişte limuzine împinse de asistente drăguţe şi amabile, rumeni şi optimişti. Ajunşi la senectute, aceşti oameni, rămaşi oameni în toate datele existenţei lor, aproape tineri prin gestică şi comportament, trăiau într-o societate în care preocuparea esenţială a oricărei cârmuiri e ca sistemul de asigurare a demnităţii materiale şi morale a individului să nu sucombe niciodată. Cum să suprapun acea imagine care mi-a rămas vie în memorie cu ruşinea de a asista la mutilarea bătrâneţii părinţilor şi bunicilor noştri, mă refer la cei care mai au norocul să-i aibă? Cu un cinism fără margini, preşedintele (încă) al României, mare meşter al ducerii fraierilor cu preşul, promitea mai ieri, când se dorea reales şi a fost reales, că nimeni, cât trăieşte el, nu se va atinge de vreo pensie sau de vreo leafă. După toate acele declaraţii apăsate, grave, spuse „din toate inima”, să apari la televizor şi să spui acestor bătrâni, cei mai mulţi dintre ei cu pensii de 300 până la 700 de lei, că gata cu boieria, vă mai tai nişte procente că nu mai avem bani. Păi unde s-au dus vagoanele de bani împrumutaţi de la FMI şi de prin alte bănci înaintea campaniei prezidenţiale? Suntem, înţeleg, mai săraci decât înaintea împrumutului fiindcă avem de dat îndărăt şi un plus de dobânzi, cotat la miliarde de euro. De ce ne-am mai împrumutat? Să facem autostrăzi, s-a spus. Nu facem. Să croim alt metrou, mai lung decât al lui Ceauşescu. Se va face la Sfântul Aşteaptă sau Ad calendas grecas. Chipurile bătrânicilor şi bătrâneilor care luau cu asalt Palatul Cotroceni, lăsând pe asfalt, ca-n orice bătălie, răniţi pe tărgi, erau ale unor oameni nu doar lihniţi de lipsuri, înfometaţi, ci insultaţi şi nefericiţi în resorturile cele mai adânci ale sufletului lor. Aceşti rezervişti ai războaielor noastre, multe şi nefericite, aceşti urmaşi de luptători anonimi şi aceste văduve de bărbaţi care au trudit pentru această ţară, nu înţelegeau şi nu acceptau că li se poate întâmpla aşa ceva. Privind armata alcătuită ad-hoc, asemănătoare celei din Războiul sfârşitului lumii al lui Llosa, am avut certitudinea că ea, doar ea poate culca la pământ Bastilia simbolică a nefericirii acestui popor care a crezut, naiv, că a scăpat de dictatură, minciună şi sărăcie şi a ajuns, vorba unui bărbat care striga, încă verde şi zdravăn sub zidurile cândva  regale, „mai rău ca-n vremea lui Ceauşescu”. Asaltul bunicilor asupra Palatului Cotroceni şi asupra sediilor cârmuirii din judeţe e cel mai înfricoşător lucru care i se întâmplă acestui popor. În 89 au ieşit pe străzi tinerii care au şi cam murit pentru democraţie şi libertate, pentru abolirea minciunii. Acum ies bătrânii. Cum să mai cobori o pensie care nu acoperă la bloc nici întreţinerea? Unde am ajuns? Cu ce vom plăti la iarnă ruşilor gazele fiindcă bani nu mai sunt, au fost păpaţi rapid, iar ”fratele” de la Răsărit ne va spune, pentru a câta oară, că brânza e pe bani? Înfometând poporul, datoria făcută de Ceauşescu a fost achitată cu carne de porc din marile combinate şi cu carne de pasăre. De unde mai ia Băsescu, negociatorul-şef şi unic al împrumuturilor care au nenorocit pe vecie România, carne s-o dea pe gaze, fiindcă agricultura a fost omorâtă, iar porcii guiţă rar pe mioriticele noastre meleaguri?

Imaginea bătrânilor slabi, fără dinţi, fiindcă dinţii costă bani, anemiaţi dar îndârjiţi, gata să roadă cu gingiile zidurile în spatele cărora dormita Stăpânul, face deja înconjurul lumii. O lume care n-are cum să priceapă aşa ceva şi care consideră secvenţele ca fiind recoltate din vreo peliculă a unui regizor român, gen cea cu moartea bătrânului Lăzărescu, ăla plimbat dintr-un spital în altul.