Tiberiu AVRAM

Am scris despre sute de crime în perioada în care lucram ca ziarist de teren. Am văzut şi am scris despre o mulţime de oameni sau întâmplări care îţi dădeau fiori. Nimic din toate acestea nu m-a marcat, însă, atât de puternic ca drama familiei Cetin. O femeie, Gabriela Cetin, care îşi duce dimineaţă fetele la şcoală, respectiv grădiniţă. O mamă exemplară, iubitoare, admirată şi apreciată de toţi cunoscuţii. Şi aceeaşi mamă îşi aduce la amiază fetiţele acasă (îngerii ei, cum i-a numit) şi după câteva ore le omoară cu o cruzime de neimaginat.
M-a afectat această întâmplare, atât pe mine, cât şi pe colegii mei. Şi asta deşi ziariştii devin, cu timpul, tot mai imuni la diversele drame pe care sunt nevoiţi să le consemneze. Dar aici şochează transformarea femeii, în doar câteva ore, din mamă iubitoare în criminală sadică. O transformare pe care, astăzi, nu o mai poate explica nici un medic. Doar Dumnezeu ştie ce s-a întâmplat acolo şi, mai ales, de ce. Putem noi rămâne cu ceva din această cumplită dramă? Putem.
La începuturile meseriei mele de ziarist, acum aproape 20 de ani, eram student în Iaşi şi am făcut nişte materiale la Spitalul Socola. Stabilisem, la prima vizită pe care o făcusem, o întâlnire cu unul dintre medicii de acolo. Am ajuns cu aproape o oră mai devreme. Vroiam să studiez oamenii şi locurile. Eram tânăr, naiv şi ignorant. Pentru mine, atunci, cei internaţi într-un spital de psihiatrie erau „nebunii”. Mi-i închipuiam alergând tot timpul, bezmetici, dând din mâini, ţipând şi sărind la oricine le iese în cale. M-am aşezat pe o bancă aproape de trei oameni îmbrăcaţi în pijamale. Riscant, îmi spuneam atunci. Îi priveam discret. Erau „Nebunii”. Nu alergau, nu ţipau.
La unul dintre ei a venit la un moment dat un tânăr, băiatul lui, probabil. Au stat de vorbă câteva minute, apoi băiatul a scos dintr-o plasă câteva cărţi. Literele enorme de pe două dintre cărţi mi-au permis să citesc autorii: Cioran şi Eliade. Nu mai înţelegeam nimic. Nebunii care trebuiau să alerge ca bezmeticii citeau Eliade şi Cioran. Doctorul cu care îmi dădusem întâlnire m-a lămurit apoi. Am aflat că oricine putea ajunge acolo. Unul dintre pacienţi, un intelectual, se împiedicase pe stradă şi se lovise la cap. După o scurtă perioadă de timp au început să apară nu mai ştiu ce fel de afecţiuni psihice. Şi doar se împiedicase…
Am plecat ruşinat de ceea ce gândeam eu despre acei oameni. Şi am învăţat atunci că distanţa între un om normal psihic şi un bolnav psihic este extrem de mică. Uneori un singur pas. O mică neatenţie.
Gabriela Cetin şi-a omorât fetiţele din cauza unei afecţiuni psihice. Ce fel de afecţiune, ce a generat-o, nu va şti nimeni. Ştim, însă, că şi în cazul ei, distanţa între normalitate şi această demenţă a fost extrem de scurtă, iar trecerea s-a făcut extrem de rapid.
Din drama familiei Cetin trebuie să învăţăm că bucuria de a preţui ceea ce ai este sau ar trebui să fie enormă. Că altele sunt adevăratele drame şi nu faptul că nu a câştigat în alegeri candidatul preferat, ori că te-ai certat cu un coleg sau te-a supărat iubita sau iubitul.
Dacă am avea înţelepciunea să învăţăm din dramele altora, atunci poate am fi cu toţii un pic mai buni. Şi am putea trăi, am putea încăpea toţi, fără nici o problemă, în această lume.
Acum 12 ani am făcut un reportaj cu un om care trăia, atunci, de 48 de ani, întins pe burtă. Nu putea sta decât în acea poziţie şi nu-şi putea mişca decât degetele de la mâini şi gâtul. Crâncen. Dar ştiţi ce mi-a spus acel om? „Eu mă bucur că văd şi aud. Dar am cunoscut un orb care nu ştia ce culoare are lanul de grâu, care n-a văzut niciodată un răsărit de soare, nu a văzut niciodată apusul sau cerul înstelat. Apoi, am probat şi eu, aşa, să stau cu ochii închişi. După aceea am constatat, atunci când mă spălam în urechi, cum este să nu auzi. Parcă aş fi mort de 100 de ani. Eu văd, aud şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a lăsat toate acestea, m-a lăsat să văd şi să aud. La durerea şi boala pe care o am, aş fi putut să rămân şi fără vedere şi fără auz. Atunci, viaţa mi s-ar fi scurtat de două ori”.
Cuvintele acelui om nu fac altceva decât să ne demonstreze cât de mult trebuie preţuită viaţa. Şi tot ceea ce avem, cu bune, cu rele, cu supărările mărunte faţă de adevăratele drame ale vieţii.