Lucian AVRAMESCU

Soare lichid, ca lava care se revarsă din ceaunul clocotitor al vulcanilor. Sârmele razelor prin care dialogăm non-stop cu tăriile, fără abonament lunar (reţea de telecomunicaţii veche de când sunt Dumnezeu şi veşnicia) s-au topit. Plouă cu raze lichide.
În Piaţa Unirii poţi face nu doar ouă ochi în tigaia asfaltului, ci friptură din ceafă de porc bine rumenită. În Bucureşti au rămas cei mai mulţi bucureşteni. Mai mulţi decât în oricare alt an. Chiar şi-n vremea lui Ceauşescu, salariaţii - şi toţi erau salariaţi - îşi programau evadarea la mare sau la munte în lunile caniculare. Turism autohton sindical. Pentru unii era destul. Plecai din blocul bucureştean sau sucevean sau nemţean sau ploieştean în blocul de pe litoral poreclit hotel. În înfloritoarea perioadă interbelică, în iulie şi august nu găseai ţipenie de om în Capitală. Frigea şi atunci asfaltul, nu atât de tare ca azi, când se topesc gheţarii polilor şi planeta a intrat în dezagregare. Omul îşi programa un refugiu pe plajele lumii, la moşie sau la neamuri sau prieteni la ţară.
De ce sunt azi atât de mulţi oameni în Capitală? De ce ne călcăm asudaţi, cu cămăşile lipite de spinare, pe bombeu în toate intersecţiile? În aceste zile de caniculă ucigaşă, în care ministresa Udrea, decoltată şi plesnind de sănătate, cuvântează despre marile ei izbânzi turistice, aş închide, ca măsură de securitate extremă, Capitala. Domnilor posibili cititori, în Bucureşti se moare de căldură în case, cele mai multe fără aer condiţionat, şi se moare de fierbinţeală pe stradă. E cineva vinovat pentru deciziile lui Dumnezeu? Nu, cu certitudine, nu. Dar să apari, pe acest soare lichid, în aceste vremuri caniculare mai dure decât un cutremur, dintr-un apartament de hotel de cinci stele cu aer condiţionat şi să spui palavre despre cum dezdoi tu îndoiturile turismului românesc e prea de tot. Lasă-ne, madam, în amărăciunea noastră! Amărăciunea noastră consumată la 50 de grade Celsius la soare, iar cei mai mulţi dintre noi suntem nevoiţi, obligaţi de treburi, să ne mişcăm prin soare. Temperaturile la umbră, anunţate ciclic de meteorologi, interesează doar populaţia trasă sub copaci să sforăie. Câţi sunt din ăştia?
Continuă în forţă, pe bani mulţi, campania prezidenţială. Campania prezidenţială are un singur candidat, pe numele lui întreg Traian Băsescu. Ea are două componente, ambele importante pentru cel care se vrea, cu riscul de a înmormânta România, reales.
Prima este prestaţia la vedere a preşedintelui, pitit sub pelerina actualului mandat. Se pozează cu copiii sau alegătorii în târguri, se face că vizitează şantierele patriei, face duş în orice aglomeraţie umană (aşa zisele băi de mulţime), îşi cară peste tot nevasta după el, cu toate că e limpede că între ei (uitaţi-vă cât de plictisită e doamna şi cât de neatentă la spusele soţului!) nu mai e nimic.
A doua componentă a acestei campanii singulare se consumă în subteran şi e mult mai dură. Preşedintele actual care se vrea şi preşedinte viitor are nevoie de bani. Bani mulţi. Aşa cum scriam şi în săptămânile trecute, campania prezidenţială va fi tranşată de cel care va rula, în acest nenorocit pocker politic, mai mulţi gologani. Şansa de a avea cei mai mulţi bani o are Traian Băsescu. Mii de activişti, de la Elena Udrea şi până la primarul portocaliu din Pocreaca aleargă după bani pentru Băsescu. Băsescu se face că nu ştie. Când câte un fraier se lasă prins - a se vedea cazul Ridzi - preşedintele îl sacrifică fără remuşcări.
Am citit undeva că, Stalin care şi-a sacrificat cei mai devotaţi ofiţeri asista uneori, pitit în spatele unui geam, la executarea lor. Unii mureau strigând ”Trăiască Stalin!” Ştiţi cum reacţiona Stalin? Râdea!