Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
În 20 decembrie 1989, Timişoara era deja un oraş liber, intrat în stăpânirea populaţiei, singurul loc liber în marea închisoare care era, în acele zile, România. Pe vremea aceea eram un tânăr medic care lua autobuzul de la capăt ca să merg în afara oraşului, la marele spital universitar de psihiatrie unde lucram. Şi asistam la un fenomen extrem de ciudat: de unde cu câteva zile înainte disidenţii locali, printre care şi scriitori, prieteni de ai mei de la Opinia Studenţească, se internau ca să scape de hărţuirile Securităţii, în acea zi am văzut ieşind de la profesorul meu doi securişti îngrijoraţi, iar şeful mi-a dat să le fac foaia, dând iritat din umeri la întrebarea mea ce diagnostic de internare să le trec acolo. Se întorsese roata! Am luat stiloul şi am scris: sindrom anxios de etiologie necunoscută. Cu alte cuvinte, făceau pe ei de frică. Nu voiau să fie pe străzi, să tragă în oameni. Două zile mai târziu, când am redeschis staţia de radio locală în vârtejul evenimentelor, şeful local al Securităţii a fost primul pe post să-şi declare susţinerea pentru Revoluţie şi să spună că la noi nu va muri nimeni. Până astăzi, rolul Securităţii în Revoluţie rămâne de o supremă ambiguitate.
Pe 15 martie am aniversat 19 ani de la Proclamaţia de la Timişoara, cel mai frumos manifest politic în limba română scris până în prezent. Scriu despre această aniversare, la care Vasile Paraschiv, omul care a încercat să organizeze primul sindicat liber din România şi a fost închis cu forţa la un alt spital de psihiatrie, a primit un omagiu cu ocazia acestei aniversări. Scriu pentru că nimeni altcineva nu va scrie, pentru că subiectul s-a prăbuşit în uitare, pentru că Paraschiv apare mai des în documentare pe BBC decât la televiziunea română, pentru că legea lustraţiei promisă de liberali e complet îngropată şi nu o mai scoate din mormânt nimeni. Eu nu am fost niciodată optimistă cu privire la lustraţie, la noi. Din punctul meu de vedere, numai o majoritate puternică poate impune o asemenea lege, iar dacă ajungi să ai o asemenea majoritate, nu mai ai nevoie să dai legi să-i excluzi pe foştii comunişti. După nenumărate cicluri electorale în care anticomuniştii nu au reuşit niciodată decât un 35%, azi dreapta are susţinere peste 50% - dar nu mai are identitate şi unitate. PD-L guvernează cu PSD, după ce PNL a făcut practic acelaşi lucru în anul precedent.
Proclamaţia de la Timişoara propunea ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate.
“Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situaţiei şi reconcilierea naţională, absenţa lor din viata publică este absolut necesară”, scriau autorii. “Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foştilor activişti comunişti candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Ştim cu toţii în ce măsură era condiţionată viaţa individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuinţe, de carnetul roşu şi ce consecinţe grave atrăgea predarea lui. Activiştii au fost însă acei oameni care şi-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta”.
Când am fost acum doi ani la Timişoara la această aniversare am fost surprinsă să văd ce puţini oameni tineri adună ea. Cu excepţia a vreo doi studenţi, erau de faţă doar vechi deţinuţi politici şi revoluţionari îmbătrâniţi în dezamăgire. Poate publicitatea făcută în jurul comisiei Tismăneanu să mai fi atras puţină atenţie. Să fim drepţi, anticomunismul ca doctrină politică a eşuat clar şi definitiv la noi. Dar asta nu îndreptăţeşte la mai puţin respect şi preţuire pe neobosiţii săi promotori de la Timişoara.
