Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Oare poţi pleca vreodată suficient de departe de casă? Crezusem că da, dar liniştea mea aparentă în capitala Germaniei, unde trăiesc de vreun an, a luat sfârşit odată cu interviul acordat de Gigi Becali cotidianului Der Tagespiegel. Până atunci, faptul de a fi fost român era ceva cu totul neobservat, cunoscut numai de studenţii noştri din toate universităţile (în a mea sunt doar trei români!), care au din când în când nevoie de scrisori de recomandare, şi de ziariştii persistenţi de la Reuters sau Bloomberg, care te găsesc oriunde te-ai ascunde sau schimba prefixul la mobil. Dar odată cu interviul lui Becali, care ar suna banal în România după atâtea zile de dat în spectacol pe toate televiziunile, faptul secundar al naţionalităţii mele a devenit brusc pregnant. Un coleg de la catedra de drept, judecător în Curtea Constituţională germană, a apărut la nouă în biroul meu să îmi aducă extrasul şi să se intereseze dacă România nu e pe cale să sucombe fascismului. L-am liniştit cum am putut mai bine. O colegă de la ştiinţe politice a apărut o oră mai târziu, să mă întrebe dacă îl cunosc personal pe acest domn. Şoferul care m-a dus la aeroportul cel mai departe de oraş, de unde plecam la un examen doctoral la Paris era marocan, dar citea toate ziarele – m-a întrebat pe larg de interviul lui Becali, după ce am făcut greşeala să îi spun că sunt româncă. Mi-a spus că în nici o ţară africană lumea nu ar vota o asemenea persoană. În unele ţări africane lumea nu votează deloc, dar am înţeles măsura indignării lui şi am aprobat-o, încercând încă să minimalizez chestiunea. „Există musulmani nebuni şi creştini nebuni”, mi-a spus ca încheiere după ce mi-a debarcat bagajele. „Dar dacă ziceţi că lumea nu votează cu el, e bine!”.
După despărţirea de şoferul meu cititor de ziare am petrecut zece minute absurde blestemându-l în sinea mea pe ziaristul care a luat interviul, un băiat politicos, care mai avusese trei întâlniri cu Becali până la asta, pe principiul „mai treci tu până mă găseşti”, cu totul necunoscut în Germania. Ce treabă are acest individ fără subiecte să strice imaginea ţărişoarei noastre? Oare nu ar fi bine să fac o conferinţă informală de presă să spun că românii nu sunt toţi ca Becali, că unicul lucru pe care îl au în comun cu Becali e pasiunea pentru fotbal, că în rest megalomania, vulgaritatea şi brutalitatea personajului îl caracterizează doar pe el, dovadă că numai vreo 4% rătăciţi cu duhul i-au acordat votul lor la alegerile europene, astfel că grobianul nu a trecut peste pragul electoral şi i-a mai rămas doar să bată câmpii pe la emisiuni de doi bani?
Chiar dacă ciobanul criptofascist nu va câştiga alegerile, că oamenii au totuşi bun-simţ în ţara mea natală, e important ca statul să câştige odată bătălia cu Becali, pe orice temei. Becali are avocaţi buni, dar şi Al Capone avea. Vă mai amintiţi pe ce l-au băgat pe Capone până la urmă? Nu pe crime şi contrabandă, unde lichidase toţi martorii, ci pe faptul că pe banii din aceste activităţi, care se aflau în conturile lui, nu plătise impozit. A fost suficient ca să i se dea un secol şi ceva de închisoare.
Până nu reuşim şi noi una ca asta nu o să pot spune şoferului de taxi că România merită să fie, cu Germania, în Uniunea Europeană, şi nu cu Marocul în Africa.
( 2 iun 2008, 12:07:14