Ion CRISTOIU

Pe când politicienii noştri, secondaţi de presa tot mai tabloidizată, nu ostenesc a vorbi despre summitul NATO de la Bucureşti ca despre o realizare istorică a României, cetăţenii mai puţin avizaţi fiind tentaţi să creadă că şefii de stat şi de guvern au fost convocaţi în capitala scumpei noastre patrii de Traian Băsescu pentru a primi preţioase indicaţii, analiştii din întreaga lume trec în revistă punctele controversate ce vor trebui tranşate prin consens de către participanţii la reuniune.

Sunt destul de multe şi de serioase aceste puncte de pe agenda summitului asupra cărora statele membre sunt divizate: admiterea Republicii Macedonia, contribuţia fiecărei ţări la campania din Afganistan, forţa militară din Kosovo, implicarea financiară a fiecărei ţări.

Nici unul nu e atât de controversat precum acordarea MAP Ucrainei şi Georgiei.

Desigur, de la înmânarea acestui Plan până la aderarea propriu-zisă e cale lungă şi complicată. Totuşi, având în vedere şi semnificaţia simbolică a MAP, o decizie favorabilă Ucrainei şi Georgiei ar trece pe plan internaţional drept o renunţare a neutralităţii acestor state în favoarea înscrierii într-un bloc militar.

Acestei decizii i se opune, mai furibundă ca niciodată, Rusia.

E pentru liderii ruşi nu numai acordarea MAP, dar şi chiar şi aderarea la NATO o provocare vitală, vizând interesele naţionale ale Rusiei?

Avem serioase îndoieli.

Retorica Moscovei în acest caz ascunde un diabolic joc politic. Invocând inutilitatea NATO după încheierea războiului rece, Moscova încearcă să câştige capital politic pe plan mondial. Orice om normal din Europa îşi dă seama că NATO e o pe cât de splendidă, pe atât de costisitoare, inutilitate. Iar dacă NATO, după ce va mai înghiţi alte trei state bezmetice, Albania, Croaţia, Macedonia, din Balcanii păduchioşi, se va extinde şi asupra  unor state precum Ucraina şi Georgia, orice om normal din Europa e tentat să dea crezare propagandei ruseşti împotriva NATO.

Liderii ruşi invocă, de asemenea, ameninţarea reprezentată de extinderea NATO la adresa Rusiei, mizând pe eterna spaimă a ruşilor de încercuire. Liderii ruşi ştiu însă că din punct de vedere militar, apartenenţa Ucrainei şi Georgiei la NATO nu înseamnă practic nimic. Evident, în afara unei noi împovărări a cetăţenilor celor două ţări pentru a răspunde cheltuielilor cerute de standardele Alianţei. Cum însă ruşii de rând sunt deosebit de sensibili la ameninţările militare din exterior (având amintirea războaielor napoleoniene şi hitleriste), scandalul în chestiunea Ucrainei şi Georgiei contribuie la strângerea rândurilor în jurul lui Vladimir Putin şi a altor lideri autoritari. Orice tentativă de democratizare poate fi rapid etichetată drept o tentativă de a fisura unitatea de luptă a poporului rus.

În ultimă instanţă, Rusia şi-ar dori o nouă extindere a NATO.

Pentru că o nouă extindere a Alianţei înseamnă golirea ei de conţinut.

Primind alte trei state balcanice, deschizând porţile pentru Ucraina şi Georgia, ţări instabile, fără nici un pilon solid al democraţiei autentice, NATO îşi semnează actul de inutilitate.

Adică exact ceea ce vrea Moscova.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Ce vrea, de fapt, Moscova.

Comentarii