Lucian AVRAMESCU

Din ultima apariţie televizată a Noricăi Nicolai, vicepreşedinte liberal al Senatului şi personaj central (dacă nu personaj central este chiar Traian Băsescu!) în scandalul uite ministrul Justiţiei, nu e ministrul Justiţiei, dincolo de informaţiile legate de speţa de acum două decenii de la Olteniţa, unde lucrurile par a fi clare, am aflat un lucru cutremurător. Norica Nicolai a scăpat pe post o informaţie a cărei sursă era un înalt procuror din România. Procurorii nu-şi mai fac meseria cu mijloacele clasice ale calificării lor, ci cu ajutorul înregistrărilor. 70 la sută din munca oamenilor care pot decide în Justiţie arestarea unui individ se face pe reţeta „merge banda”. Bieţii procurori riscă să se descalifice în condiţiile în care, ascultând tot ce pălăvrăgeşte poporul român, tot le pică ceva. Vorbeşte omul cu nevasta, îi telefonează amantei, stă la taifas, la miezul nopţii, bine dispus după un chef, cu un amic, turuie vrute şi nevrute. Cernute bine, palavrele lasă în sita vigilenţilor responsabili cu cătuşele şi informaţii care ar putea să-i intereseze. Dacă nu pe ei, pe adversarii politici sau de afaceri ai împricinaţilor. Şi iată cum o „ţintă luminoasă” a aspiraţiilor noastre pentru visata ieşire din comunism, aceea de a nu mai avea microfoane în pereţi, în aşternut, în căptuşeala pufoaicei, s-a dus dracului. Fireşte că cele mai multe dintre aceste interceptări sunt făptuite ilegal. Ce să ne mai plictisim şi formalizăm cu aprobări de la judecători, cu prostii. „Merge banda!” şi, odată cu ea, uruie din toate încheieturile căruţa dezmembrată a democraţiei româneşti.

Mama a murit cu obsesia că are în pereţii odăii în care dormea microfoanele securităţii. Degeaba am încercat s-o conving că securitatea a murit, că oamenii sunt în sfârşit liberi, că putem omite opinii cum ne taie capul fără să fim anchetaţi în beciurile băieţilor cu ochi albaştri. Mama nu m-a crezut. Apucase din plin vremurile în care bunicul, chiabur şi duşman al poporului, era urmărit de maşina neagră, trăise (am trăit şi eu în copilărie)  într-o casă cu sigilii pe uşi pentru că bietul tata n-avea bani să plătească impozitele pe terenurile moştenite de la bunicul. Din satul meu au fost promovaţi, imediat după instaurarea regimului adus de sovietici, câţiva cetăţeni vânjoşi, cu patru clase, ofiţeri de securitate. Circula vorba că unii au fost făcuţi direct, pentru devotamentul cu care au cărat la Canal vârfurile satelor (popi, învăţători, oameni cu ceva avere) direct colonei. Fireşte, mai încolo, exigenţele au crescut iar securiştii, cel puţin cei pentru spionajul extern, erau recrutaţi dintre tipii şcoliţi, unii chiar şefi de promoţii. Au fost alte vremuri. Trăiam, după toate rigorile lui, în comunism. Ce se întâmplă însă acum? Sunt statistici care indică faptul că România are una dintre cele mai mari densităţi de lucrători ai serviciilor secrete la numărul populaţiei. Dacă ne gândim că vreo trei-patru milioane de conaţionali lucrează prin străinătăţuri, că alte sute de mii s-au stabilit definitiv afară, rezultă că pe cap de locuitor rămas în România apasă mai multe chipie şi uniforme cu galoanele pitite. Ne-am ajuns!

Dincolo de tonul glumeţ-amar al însemnărilor mele, un lucru rămâne cutremurător şi el trebuie să trezească din letargie instituţiile statului democratic, dacă ele mai sunt, dacă ele mai trăiesc, dacă ele mai funcţionează. În loc să doarmă cu „curul pe cămeşă”, parlamentarii noştri ar trebui să acţioneze ferm şi neîntârziat în apărarea democraţiei. Vrem să ştim, avem dreptul să ştim cine şi în numele cui confiscă libertatea, atât de crunt dobândită, cu vărsări de sânge, a românilor. Statul poliţienesc nu e o glumă. L-am trăit până ieri. Să nu ne bazăm pe amănuntul că suntem antrenaţi pentru orice fărădelege, că vom supravieţui şi acestei mizerii.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului „Merge banda!”.

Comentarii