Lucian AVRAMESCU

Mă număr printre apărătorii breslei din care fac parte. Stă mărturie activitatea mea pe ogorul paginii de ziar de aproape patru decenii, începută la graniţa dintre adolescenţă şi tinereţe. Ziaristul, în general prost plătit, chibiţând şi ieri şi azi pe la uşa mai marilor zilei, poate dărâma cu pixul lui glorii, oficiali înalţi, miniştri, şefi de stat. Talentul de observator şi cel de a se exprima cursiv, cu har uneori, îl fac temut. Soliditatea şi veridicitatea informaţiilor vehiculate, obţinute la capătul unei munci tenace, adesea chinuitoare, dau credibilitate materialului de presă. Iată motivul pentru care cititorul cumpără în zori jurnalul şi sunt, slavă Domnului, în pofida alarmelor că presa scrisă ar muri, destui oameni care nu concep o existenţă normală fără ritualul lecturii matinale a ziarului. Iată motivul pentru care butonăm programele de televiziune, atenţi la ştirea care ne aduce în case informaţia ultimă. Informaţia adevărată. Avem destule de înfruntat în această profesie – agresivitatea celor vizaţi, grobianismul înavuţiţilor zilei care cred că pot cumpăra pe tarabă jurnalişti, înfumurarea politicienilor care nu-ţi mai răspund la telefon imediat ce au ajuns la putere şi te caută onctuos când înoată în neputinţele opoziţiei. Nu o dată, jurnaliştii au fost aşteptaţi cu parul în scara blocului. Au fost rupte oase şi crăpate ţeste. În lume, inclusiv în măreaţa Rusie a lui Putin, au fost răsplătiţi cu un glonţ în frunte jurnalişti incomozi. În numele lor, n-am atacat niciodată un confrate, iar în calitatea pe care o am în Clubul Român de Presă m-am bătut pentru conservarea solidarităţii de breaslă, atâta cât este ea. Azi, mă încearcă însă o ruşine. Scena care m-a cutremurat a fost cea în care reporterii unei televiziuni, cu evidente partizanate politice, masivi ca nişte gorile, rupeau uşa unor amărâţi bănuiţi că au primit bacşiş de la un politician care a derapat cu maşina, boţind un alt autoturism şi strâmbând faţada unei prăvălii. Există şi bănuiala că-n momentul derapajului, nefericitul şofer ar fi atins cu oglinda o copilă aflată în zonă. Copila a căzut şi s-a lovit la cot. Părinţii, singurii autorizaţi să vorbescă în numele copilului minor, declară că fata lor a lunecat pe gheţuş. Sigur, şoferul fiind un demnitar, cazul a devenit interesant. Fiind vorba de liberalul Ludovic Orban, unul dintre cei mai acizi critici ai lui Traian Băsescu, întâmplarea a ieşit din firescul înserierii în lungul şir de accidente uşoare de circulaţie. A devenit un eveniment pentru pagina întâi. Şi aici e de înţeles. Presa intră în priză când e vorba de personaje cu notorietate. Se petrece însă altceva. Ieşirea din carosabil a lui Orban trebuie să devină (pare un ordin) scoaterea din politică a lui Orban. Nu prin DNA, ci prin presă. Execuţia trebuie să se petreacă rapid. Fără proces, fără probe, fără martori. Reporterii de televiziune, năduşiţi ca nişte luptători de sumo, năvăleau în casa unor oameni, întâmpinaţi de revolta disperată a locatarelor care îşi apărau sărăcia şi secretele lovindu-i cu sacoşa cu pâine. Confraţii noştri vlăjgani încălcau grosolan drepturi stipulate în legislaţia lumii civilizate. Urmărirea copilului, în afara acordului părinţilor, hărţuirea lui acasă şi la şcoală, constituie de asemenea, o terfelire a legii. Două ziare şi o televiziune au înnebunit. Transmit în direct sfârşitul lumii. Chelia lui Tatulici face broboane, crainicele intră în fibrilaţie. De Crăciun a fost omorât Ceauşescu. Acum e omorât Orban.

Nu ştiu dacă Orban este vinovat sau nu. Mă bucur că n-a murit nimeni pe gheţuşul de la Cotroceni. Mă bucur că acel copil care a fost, presupun, în preajma maşinii, a scăpat doar cu o sperietură. Dacă în sărăcia lor au primit nişte bani de Crăciun de la Orban, e norocul lor. Vinovăţia sau nevinovăţia demnitarului vor fi stabilite meticulos, nu prin anchete făcute golăneşte, spărgând uşile oamenilor cu tunul camerei de luat vederi.

Societatea românească se îmbolnăveşte treptat. Suferă de turbare nu numai clasa politică, nu numai lumea afaceriştilor. Este contaminată grav, cu impostori, cu neaveniţi, cu oameni de nimic, presa. Prea mulţi oameni de nimic au pătruns în redacţii, otrăvind demnitatea unei meserii de care, mă încăpăţânez să cred, lumea are nevoie. Ziaristul, spunea Arghezi, este un argat al opiniei publice. Ce ne facem însă, când gazetarii devin argaţi ai unui interes meschin?

P.S.

Ştirea cu accidentul de lângă Cotroceni am auzit-o prima oară în radioul din maşină. Era vorba între altele de ruperea şi dărâmarea unui stâlp de beton. Azi am văzut un asemenea stâlp lângă Guvern. E de fapt un ţăruş din ebonită, are cam o jumătate de metru, şi-l poţi înndoi cu piciorul. Despre “beţivul” Orban, prietenii ştiu că nu bea de un an alcool. Presa l-a numit pe Văcăroiu, care nu consumă alcool din motive de boală, chefliul chefliilor. Mai poţi convinge pe cineva că nu e Văcăroiu cel mai mare beţiv?

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Mi-e ruşine, în premieră, că-s ziarist.

Comentarii