Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
“Toate-s praf… Lumea-i cum este … și ca dânsa suntem noi.” - scria Eminescu în ”Epigonii”... Doar că...
Doar că deloc nu este doar așa!... Sau, mai precis, există și altă cale! Omul având liberul arbitru, adică posibilitatea de a alege și de a nu fi ”ca lumea”... Ca lumea asta.
Este destul ca omul să se vadă pe sine, cel de până atunci - până la un moment dat - mai apoi, livrându-se iubirii: celei de sine, de aproapele, altfel decât o făcuse până atunci; livrându-se respectului, demnității, răbdării, nădejdii, iertării și altor practici... „nepractice”.
Vorba bunicii mele materne: ”Pară-ți rău că-i făcut!... Bucură-te c-ai văzut!... (că ți-ai dat seama - nota mea) Și nu mai face!”.
”Iubirea este un fapt unilateral, de voință, de autodisciplină și de sacrificiu (al egoului ... al ”setării din fabrică”; ”fabrica” fiind casa părintească - nota mea )” scria Erich Fromm. Asta, ca să citez un om de știință, filozof deopotrivă, fără să-i mai amintesc de Isus Hristos și pe alți „expirați”... foarte actuali.
A le decela pe ”cele bune” din casa părintească - cele considerate așa - dar care erau anapoda și pe care le reproduci comportamental, și a le decela pe ”cele rele” de acolo - considerate a fi bune - dar nu erau și pe care le reproduci comportamental, este cheia eliberării.
Numai așa fatalismul versului eminescian devine balon de săpun.
Drept care nu mai trăiești ”ca lumea” și nu mai ești ”ca lumea” (asta), devenind tu însuți... Este simplu, dar greu; ușor, dar complicat. Certamente, se poate însă!...
Asta înseamnă ”întoarcerea la natură”- la ”starea de la Dumnezeu” - abandonând în propria ființă ” a doua natură”, cea imprimată genetic și epigenetic de către lume; căci lumea începe în propria casă părintească, nicidecum dincolo de ușa acesteia!
Avea Creangă o vorbă - care este una din popor - ”Cele rele să se spele, cele bune să se-adune”... Și unele și altele, din lume venind. Asta este calea cealaltă; apropo de începutul scrierii...
