Octavian Nestor: „Pleoapa timpului”

„La ceasul mut cu miros de tămâie” (Narcisism), „zgâriat de ghearele prezentului” (Devenire), Octavian Nestor încearcă „Pleoapa timpului” (Editura „Ateneul Scriitorilor”, Bacău, 2017), poziţionându-se „La colţul clipei”, pentru a încerca „Poeme cu ceas”, după cum stabilesc cele două titluri ale grupajelor de poeme, care, la o primă lectură, m-au cam contrariat până a le pune sub semnul îndoielii. Mi s-a întâmplat asta datorită faptului că am omis vocaţia de dramaturg a lui Octavian Nestor, o vocaţie care modifică „distanţele dintre cuvinte” (Goluri), în cuprinsul unor tablouri dramatice distincte, în care fiecare „decor sentimental frivol” (Plumb) diferă, chiar dacă „la marginea dinspre sticlă / a acestui orizont sunt întrebările” (Întârziere), întrebările vizând un spaţiu existenţial mai curând scenic, în care se „declină emfaza / unor gesturi temerare” (Elan), şi devenind, astfel, „risipă în conjuncţii de argint” (Cetate). Întrebările, fie dialogate scenic, fie slobozite într-un premeditat retorism, dar întotdeauna schiţat, sugerat, „la marginea unui orizont aleatoriu”, acolo unde „apusul decantează cu tandreţe / imaginile obsedante ale zilei” (Orizont), întrebările, deci, presură amărăciune şi resemnare „pe câmpia halucinaţiei” (Iluzii), într-o ciudată succesiune de nepresupuneri ale răspunsurilor: „* / La ce-ntâlniri de idoli, prin ce ogive oarbe / mânia noastră muşcă din carnea zilei albe? / ** / Cine-a auzit strigătul sângelui / străluminat de ultima cădere? / *** / Cu să măsori cu ceasul un ecou / amar precum regretul păcatelor nespuse?” (Şoapte). Sau, ca poem în sine: „Ce chip răzbate prin vitralii / la miez de ceasuri toledane / când prind altarele să cânte / surâsul blând al unei mame?” (Fecioara din Toledo).

Construcţia dramatică la vedere, asumată ca atare în discursul liric, defineşte o anumită scenografie a cuvintelor (nicidecum textualism!), proprie lui Octavian Nestor: „Umblând odinioară prin podul ţesut de milioane / de pânze / de păianjen ale străbunului meu elen, / am găsit, într-un scrin, ticsit de manuscrise, unul / caligrafiat pe o piele… Textul părea un fel de dialog cu un / personaj din al cărui nume se mai păstrase, foarte ştearsă / şi ea, doar litera de început, care putea să fie un A, un B, / un E, un N sau oricare altă literă a alfabetului. Dacă / textul era aproape şters, în schimb, pielea tăbăcită, de om, / părea vie şi strălucitoare” (Dialog apocrif). Iar poemul se încheie cu butada „Vrei să spui că viaţa e poezie?” / „Dimpotrivă. Poezia e viaţă”.

Presărate discret printre poemele ritmate şi rimate, „replicile” dramatice dau greutate şi amplitudine cărţii, inclusiv prin explicitul sugerării căii: „Vom merge împreună odată şi odată / pe drumul uitat dinspre noi spre acasă, / …unde timpul se-mbată de tropotul cailor / alergând ca într-o nebună, hipnotică transă / printre coroanele aplecate ale plantelor cu floare de soare. // Ce galbenă undă le reazemă-n urmă adâncitura copitei / de picătura de rouă, suav rotunjită de firava / deşteptare a zorilor răsuciţi pe fuiorul aşteptării / atâtor Penelope, nedegrevate / de clipa legământului sacru?” (Cavalcadă).

Sau, în acelaşi registru, specific dramaturgului Octavian Nestor, „Cumpăna cerului a înţepenit / între galaxii oxidate / şi nu se mai apleacă înspre partea materială; / marea primordială nu se mai întâlneşte / cu oceanul galactic; / facerea lumii nu se mai întâmplă” (Geneză), pentru că „Apusul se culcă liniştit pe o parte, / nostalgii eleate suspină ritmic, uşor, ca în carte; / oraşul în zare adoarme învăluit într-un nor de regrete. / Pe străzile urbei, înguste şi întortocheate, / rătăcesc ca în vis perechi liniştite / de domni şi domniţe din necitite romane” (Întrebare).

Acolo unde spaţiul declamatoric face loc stării de cântec, se diluează oarecum sugestia într-o plutire de funigei zănateci, în căutare de vremelnic popas: „Timp cuantic, zări de lapte / peste pleoapa verii scurte / la trezirea dintre şoapte, / calpe zodii să le-asculte // şi-n plăcere de oracol / cu lungi cape şi cu săbii, / chicotesc la strâmb spectacol / furişaţi prin somn de vrăbii” (Somn de vrăbii).

Privită din perspectiva vocaţiei de dramaturg a remarcabilului cărturar sucevean Octavian Nestor, cartea de poeme-replici sau de poeme-personaje „Pleoapa timpului” capătă un câştig de mesaj şi de logică, prin care se identifică şi se particularizează. (I. D.)